Ar fi pripit să se afirme că în proza lui Voiculescu nu există fantastic pentru că în povestirile sale nu se verifică definiţia conceptului, provizorie şi limitată ca putere de cuprindere, cum e orice definiţie. Ceea ce se poate pune în discuţie e sorgintea şi în consecinţă coloratura fantasticului voiculescian, cum e articulat cu realul şi cu ce noimă, care este funcţia metafizică, substanţa şi limbajul care o protejează. Fantasticul înseamnă mister, echivoc, incertitudine - şi cum le poţi da acestor noţiuni o definiţie ultimă? Ca şi metafizicianul, autorul de literatură fantastică, un imaginativ prin excelenţă, "lansează o săgeată de foc în patria nopţii", spus cu vorbele lui Blaga. Mai ales că de acolo, din "orizontul necunoscutului", cel încărcat de putere magică, îşi poate lua în posesie mijloacele spre a atinge un scop pragmatic, visat a fi util celorlalţi, scop imposibil de atins cu mijloacele raţionale şi numai după ce acestea au fost epuizate. În mai multe dintre prozele scurte ale lui Voiculescu, magicul este magma germinativă pentru fantastic.

În spaţiul literaturii, pragmatica fantasticului de sorginte magică are similitudini cu utopia. Întocmai ca şi proiectul utopic, fantasticul magic nu are o realitate palpabilă, propune un act individual, trăit intrasubiectiv, ca o necesitate a spiritului dotat cu o specială substanţă şi, de aceea capabil să concureze natura, cunoscând-o. Literatura fantastică şi utopia sunt unite prin funcţia evident subversivă a proiectului. În discursul subiacent, ambele exprimă refuzul unei realităţi pe care, imaginar, o ameninţă, definindu-se ca forme de insurgenţă. Numai că, în timp ce utopia îşi exhibă mesajul, fantasticul îl camuflează. Şi se întâmplă astfel cu atât mai mult cu cât literatura fantastică devine un mijloc de opoziţie la societăţile totalitare, cum au fost cele în care au trăit un Voiculescu s