După ce s-a dotat cu instituţiile şi instrumentele unei uniuni, Europa pare să se pregătească pentru faza următoare a proiectului de reconstruire a propriei unităţi, iar o dată cu aceasta pentru reintrarea cu şanse sporite în competiţia globală menită să stabilească noua structură de centralitate a lumii. O competiţie care se desfăşoară simultan, acum ca şi altădată, pe terenul cunoaşterii şi al tehnologiei, pe cel al politicii şi puterii, în sfîrşit pe cel al ideologiei şi credinţei. Piatra unghiulară a noii faze este realizarea unei structuri politice integrate, la nivel european. Dacă Europa a avut nevoie de ceva mai mult de o jumătate de secol pentru a atinge stadiul Uniunii, pasul următor pentru refacerea unităţii sale ar putea fi mult mai dificil. Diferenţa nu este doar una de amploare a obiectivelor, ci de natură a proceselor. De la o reconstrucţie "mecanică" a unităţii europene, prin aglomerare şi aglutinare, Europa ar trebui să treacă la un proces "organic", de fuziune, menit să genereze noi realităţi politice. Cetăţenia europeană nu este decît unul dintre instrumentele necesare acestei "mari treceri". În faza actuală, "cetăţenia europeană" echivalează mai degrabă cu o metaforă. Este adevărat, o metaforă folosită în corpul tratatelor europene, de la Maastricht încoace, deci, cîştigînd încet-încet o greutate juridică. Cu toate acestea, chiar şi în viziunea ultimului text, cel al Tratatului de la Nisa, cetăţenia europeană rămîne un adaos simbolic, un soi de garoafă pe care cetăţenii statelor europene sînt îndemnaţi să o poarte la butonieră pentru a marca, redundant, europenitatea lor. Convenţia Europeană, cea care ar trebui să genereze textul primei Constituţii a Uniunii Europene, va întări, desigur, conceptul cetăţeniei. Cu toate acestea, soluţiile pentru transformarea "cetăţeniei europene" dintr-un simplu simbol într-un instrument politic, capabil să