Acum, de cînd s-a dat drumul la regionalizare, vorba colegului Mikki Bakk din redacţia revistei Provincia, se poate, sper, discuta liniştit despre subiectul în cauză. Pare oarecum paradoxal şi greu de priceput cum anume fragmentarea şi diversitatea poate consolida un anume fel de unitate, alta decît aceea cu care am fost obişnuiţi. Sînt de acord că supusă unei judecăţi logice stricte, fragmentarea şi diversificarea par a se situa într-o poziţie ireconciliabilă cu păstrarea unităţii. Şi cu toate acestea chiar aşa stau lucrurile în politicile construcţiei europene. Unitatea paneuropeană şi aceea a statelor componente se realizează, cu cîteva excepţii, prin cultivarea diferenţierilor, nicidecum prin oprimarea lor. Acest lucru îl spune, de altfel, demult, şi Ion Heliade Rădulescu în cîteva pagini din eseul Echilibrul între antiteze vorbind despre diversitatea pe care o presupune democraţia şi despre anihilarea acesteia în regimurile absolutiste. Expresia "matematică" cu care Heliade Rădulescu exprimă acest paradox este pilduitoare. În regimul ţarist, spune el, "unu, şi cu unu, şi cu unu... face nulă". Limpede şi pe înţelesul oricui. Prăbuşirea regimurilor comuniste pretins federaliste din fosta URSS sau din fosta Iugoslavie s-a întîmplat tocmai pentru că, acolo, din punct de vedere politic, "unu, şi cu unu, şi cu unu" a făcut întotdeauna "nulă". În România, pe de altă parte, mitologia unităţii naţionale de tip centralist, aşa cum s-a făurit aceasta încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea după modelul statal francez, nu poate institui astăzi un embargou, un tabu, o cenzură publică în marginea aspiraţiilor spre libertăţi regionale. Mai ales că acestea s-au concretizat şi continuă să se concretizeze în chiar modelul de odinioară al istoriei construcţiei noastre statale, şi anume în Franţa. Cît despre definirea conţinutului politicilor naţionale în raport cu