* Luminiţa Grădinariu, Jurnalistică şcolară, manual opţional, Ariile curriculare: Limba şi comunicarea, Om şi societate, Editura Humanitas Educaţional, 2002. Cine nu are pe-acasă, prin sertare, o veche revistă, bătută la maşină, multiplicată la xerox şi capsată asimetric, cu vreun titlu fantezist, un motto greu de semnificaţii şi cu subtitlul sobru: Revista şcolii (liceului)...? Nu doar prin redacţii şi în mediile umanistice (mai aplecate spre comunicare) genul acela de reviste artizanale - cu multe caricaturi, pline de frondă şi cu o încărcătură erotică abia ascunsă sub adjective şi neologisme rare - reprezintă un gen de amintire uşor jenantă, dar plină de nostalgie. Un studiu serios al acestor reviste cu o lungă tradiţie printre copii şi adolescenţi ar fi cel puţin la fel de interesant ca analiza "jurnalului-confesor" al adolescentei tulburate, a oracolelor care circulau underground prin clase sau a bibliografiei obligatorii de pe vremuri şi din zilele noastre. De cu totul altă factură ca mod de exprimare, cu alt public-ţintă şi cu un super-eu la care cel mai adesea contribuie în mod decisiv profesorul-coordonator, revista şcolară este un document de primă relevanţă pentru "dezgheţarea" straturilor profunde ale personalităţii tinerilor. Abandonarea limbii de lemn, nonşalanţa, siguranţa sînt calităţi care, altădată, ar fi fost sinonime cu talentul. Astăzi, lucrurile s-au schimbat mult, distanţa galactică între revistele şcolare contemporane cu Cutezătorii şi cele de azi fiind, în mic cea străbătută între Scînteia şi Evenimentul zilei. Asta dacă vorbim despre capete de listă. În masa de publicaţii de dinainte şi de după găsim, pe ambele paliere, excepţii. Ce legătură avea cu ideologia Opinia studenţească de la Iaşi? În amintirea mea, care poate să-mi joace feste, ieşenii nu aveau nici o pagină sacrificată actualităţii politice, cum se întîmpla la Bucureşti şi