Nu îmi dau prea bine seama ce va rămîne din paginile pe care Cioran le-a scris despre România. Contemporaneitatea, cu elanul ei democratic şi integrator, cu globalizarea şi Internetul, spulberă, practic, orice judecată politică sau istorică din "Schimbarea la faţă...", din scrisorile sale sau din publicistica sa. Chiar şi "Ţara mea" nu prea are anvergură, citită fiind printre ştirile privitoare la NATO şi UE. Totuşi, am impresia că ceva rămîne, ca în condiţiile scufundării ideilor sale, e ceva care nu doar că pluteşte la suprafaţă, dar devine, parcă, mai evident în contextul naufragiului ideilor sale politice şi istorice. E acel ceva care este comun în textele despre România, altfel atît de deosebite, ale lui Caragiale şi ale lui H.-R. Patapievici. E acel ceva care poate fi regăsit în surîsul trist al oricărui roman lucid cînd vine vorba despre ţara sa. E acel ceva care face ca bine cunoscutul eseu al lui Tony Judt, intitulat sugestiv "La fundul grămezii", publicat cu cîteva luni în urmă, să fie, într-o anumită măsură, adevărat. Numesc acest ceva, disperarea de a fi ultimii. Dacă patriotismul e efectul unei mari iubiri, atunci patriotismul românesc cel mai profund are forma unei disperări, căci acela care este disperat pentru că sîntem ultimii, este, în ochii mei, adevăratul patriot. A fi ultimul, nu înseamnă, neapărat, a fi cel mai prost. În fond, a fi ultimul e o chestiune de succesiune şi nu de calitate; mai preţios spus, a fi ultimul e o poziţie ontologică şi nu una axiologică. A fi ultimul nu înseamnă că faci ceva mai prost decît primul, înseamnă, doar, că faci mai tîrziu; devenirea e mai înceată. A fi ultimul în toate sensurile, aşa cum este România, înseamnă a fi întîrziat în toate sensurile şi cu toate consecinţele care vin de aici. A fi ultimul nu înseamnă, deci, a fi nepriceput sau nepotrivit. Dar, a fi ultimul înseamnă a fi nefericit. Românismul mi