Pofta de La nord prin nord-vest mă poate apuca oricînd - la zece minute după ce mi-am astîmpărat-o sau după doi ani de abstinenţă, la jumătatea unui alt film sau la apogeul unei crize, cînd îmi torn cenuşă în cap pentru timpul pe care l-am irosit uitîndu-mă la filme, în loc să fac ceva util societăţii. Şi cînd pofta mă apucă, trebuie să o satisfac. Din fericire, filmul lui Hitchcock este reluat adesea la TCM. După-aceea - după ce Eva Marie Saint a ajuns cu bine în cuşetă, lîngă Cary Grant (cu o secundă mai devreme, ea era agăţată de mîna lui, deasupra uneia din prăpăstiile lui Mount Rushmore), iar eu mi-am aprins cea mai bună ţigară a zilei, mă gîndesc să scriu ceva despre film, ca încununare a plăcerii. De obicei, mă opreşte viziunea kilometrilor de analiză şi interpretare dedicaţi acestui film. Din aceşti kilometri, eu n-am parcurs decît o mică porţiune, dar mi-a ajuns: supra-interpretarea, oricît de pasionată, este moartea pasiunii, şi goana după semnificaţii ascunse şi idei complicate e străină de spiritul unui film precum La nord prin nord-vest. Puţine filme mari demonstrează mai bine eroarea celor care susţin că o operă, ca să fie mare, trebuie neapărat să exprime gînduri profunde. Exegeţii ar fi trebuit să ia aminte la replica eroului, atunci cînd e întrebat ce înseamnă iniţiala din numele său, Roger O. Thornhill: "Nimic." Cele mai bune efecte ale lui Hitchcock apar din nimic, aşa cum avionul acela apare de nicăieri, ca să-l vîneze pe Cary Grant în secvenţa pe care nici zecile de ani, nici sutele de vizionări, nici parodia trăsnită a lui Vincent Gallo, din Arizona Dream, n-o pot îmbătrîni. Cît de diferite sînt trucurile lui Hitchcock de efectele speciale cu care ne-am obişnuit între timp! Cele mai multe efecte speciale sînt doar "bum"-uri şi "bang"-uri, în timp ce, la Hitchcock, e vorba despre rafinamentul torţionarului care glumeşte cu tine înainte de a