Florin Biciuşcă suplineşte, aparent de unul singur uneori, ceea ce lipseşte cel mai mult arhitecturii româneşti postbelice şi contemporane: experimentalismul ca stare continuă. Spre deosebire de Dorin Ştefan, un arhitect preocupat de a fi în perpetuă contemporaneitate, reinventîndu-se pe sine în proces ori de cîte ori e nevoie, Biciuşcă ia experimentul pînă la punctul neglijării dimensiunii operei sale. Mare parte din aceasta, cea mai interesantă parte a ei oricum, este încă în faza de perpetuă rescriere. În anii optzeci, imediat după terminarea facultăţii, Biciuşcă era deja o stea urcătoare: premiile internaţionale continuau să îi sosească într-o vreme cînd mulţi colegi de breaslă se preocupau să flateze imbecilitatea gustului celor ce avizau lucrările din «noul centru civic». Într-o vreme a demolării, el inventa moduri alternative de locuire colectivă. În vremea blocurilor de prefabricate, el regîndea comunităţi nou-medievale, articulate împrejurul unor locuri publice şi a unor spaţii sacre semnificative. Încă şi acum, el este preocupat de acelaşi mod de lucru: auto-ştergerea şi auto-rescrierea propriilor proiecte. Absorbit şi aproape autistic, Biciuşcă este în acelaşi timp şi un preocupat de programele CAD, pe care le manipulează cu străşnicie spre a produce, de pildă, mînăstiri ortodoxe, ceea ce ele chiar fac. Preocupat acum de imaginarea unei cetăţi ideale, a găsit timp să propună un proiect bine clasat la concursul Bucureşti 2000 în 1995-6, cel pe care îl prezentăm aici. După aceea, i-au luat şapte ani să termine o bijuterie de biserică ortodoxă de sat, producînd de curînd şi un proiect finalist pentru Catedrala Patriarhală (2002). Din vreme în vreme, el iese din ascunzătoare spre a ne mai prezenta cîte un fragment din ceea ce pare deja a fi o unică şi continuă Operă. Proiectul său de la Bucureşti 2000 a fost probabil

cel mai critic dintre toate c