convorbire cu Mihai Răzvan UNGUREANU

Se vorbeşte tot mai mult despre cetăţenia europeană. Prin apariţia şi legiferarea ei, se schimbă accepţia curentă, motivată istoric, a termenului de cetăţenie? Se modifică relaţiile cetăţenilor cu instituţiile? Cetăţenia este definiţia unui schimb continuu de valori, bazat pe acceptare şi pozitivare, între individ şi comunitate. Cetăţenia este marca afilierii şi totodată marca afinităţii. Ea este asumată, pe fond, de instituţii generate, în Europa de astăzi, de statul-naţiune; în ciuda aceleiaşi filiaţii, nu au pretenţie de generalitate, adică nu îmbracă aceleaşi forme în state diferite. Ceea ce le apropie, totuşi, este principialitatea lor: toate îşi au rădăcina în modernitatea pre- şi post-napoleoniană, post-Revoluţia Franceză - o modernitate care a reconstruit revoluţionar Europa pornind de la o categorie etică (a egalităţii), fapt ce a condus apoi la definirea şi respectarea, prin mecanisme legislative şi instituţionale, a drepturilor omului, ca o condiţie fundamentală a împlinirii idealurilor de la 1789. Instituţiile naţionale nu sînt, însă, adaptate. Iar procesul de reconstrucţie a instituţiilor în sensul "europenizării" lor presupune un vot popular, presupune antrenarea acelor indivizi care vor fi, mai devreme sau mai tîrziu, subiecţi ai cetăţeniei europene. Astfel condiţia devine efect, iar cauza se substituie efectului. Cazul Irlandei este grăitor: în ciuda predispoziţiei pro-europene, votul pentru acceptarea Tratatului de la Nisa a fost, într-o primă fază, negativ. A fost negativ mai curînd la adresa instituţiilor şi a strategiei de transformare a Europei, decît faţă de evoluţia firească a Uniunii Europene. E foarte important cum văd cetăţenii aceste probleme - atît cei din UE, cît şi cei din ţările candidate. Un Eurobarometru publicat în martie 2002 arăta că, în ţările candidate, cetăţenia europeană este văz