Ca în titlul unui roman, cîştigătorul alegerilor din Turcia e obligat să nu ia nimic, să renunţe la postul de prim-ministru privind de pe margine ce fac deputaţii aleşi în numele şi cu programul lui. Recep Tayyp Erdogan, fost primar al capitalei, este un om politic popular, care a promis că va scoate ţara din criză în beneficiul săracilor, program electoral cîştigător şi în Nepal şi în Statele Unite. El conduce Partidul Dreptăţii şi al Dezvoltării, formaţiune tînără, înfiinţată pe ruinele unui partid desfiinţat de justiţie, acuzat de militantism islamic; Erdogan a fost şi el condamnat pentru un discurs în care citatul dintr-un poet clasic turc a fost considerat "incitare la ură religioasă" şi din această cauză nu poate ocupa o funcţie publică. Un trecut semnificativ. Singura ţară musulmană doritoare să-şi însuşească regulile democraţiei, aşa cum au fost ele formulate în Occident, Turcia prezintă particularităţi greu de redus la schema obişnuită. Întemeietorul republicii, Kemal Atatürk, le-a încredinţat militarilor misiunea de a apăra reformele laice, unitatea, progresul şi democraţia: armata este considerată garantul stabilităţii şi modernităţii. După cel de al doilea război mondial, în vreo trei rînduri loviturile de stat militare i-au înlăturat pe civili de la putere, asigurînd stabilitatea şi continuitatea unui program depăşind interesele politice de moment. De fiecare dată, militarii s-au retras relativ repede, lăsînd să se desfăşoare procesul electoral în parametrii consideraţi normali în Turcia. Din această perspectivă, se consideră că atît desfiinţarea partidului islamist, cît şi condamnarea lui Erdogan nu sînt rezultatul acţiunii unei justiţii independente, ci hotărîri decise, de fapt, de militari. Examinată fără prejudecăţi, influenţa militară în politica Turciei, chiar în momentele cînd se expune prin acţiuni de forţă, este într-o măsură mai mare în