Intr-un mare oras se instaleaza, la intervale scurte, trei croitori. Primul isi vopseste pe firma: "cel mai mare croitor din acest oras". Al doilea supraliciteaza: "cel mai mare croitor din lume." Ultimul venit isi croieste o firma pe masura concurentei: "cel mai mare croitor de pe aceasta strada". Am cules anecdota dintr-un manuscris care-a ajuns la redactie la bratul unui domn in etate. Acesta tinuse foarte mult sa ne faca cunostinta, urmand, probabil, logica enuntata mai sus: eram cea mai mare redactie de pe strada aceea. Asa ca cel mai mare editorialist care locuise vreodata-n pantofii mei cunoscu cel mai mare manuscris care umbla, in zona peninsulara, la bratul unui domn in etate. Acest sir de potriveli si superlative, intr-un mare oras ca al nostru, trebuia musai sarabatorit. Pentru ca, totusi, nu mi-era clar cum se procedeaza-n situatii de-astea festive, purtatorul de manuscris, care se recomanda I. Ciobanu, ma dumiri: eram tanar, aveam dinti ascutiti, asa ca se-astepta sa ii folosesc cum imi vor spune mie falcile ca-i mai bine. Aha, un chiolhan cerebral, mi-am zis si, nu stiu de ce, imediat mi-am adus aminte de scena in care Charlot se-nfrupta cu nesat din talpa unui galos. Aveam in fata "un manuscris scandalos", imi sufla purtatorul, convins ca-mi voi lega imediat bavetica si ma voi pune pe clefait. Cand colo am facut taman invers: dupa o scanare frugala a manuscrisului, l-am pus la camara, pentru zile mai albe. Ar fi stat acolo, probabil, mult timp, innobilandu-se precum vinul, odata cu blanda alunecare a timpului printre borcanelele ordinare de muraturi. Insa I. Ciobanu, mai nabadaios ca un june pornit la petit, avea alta parere. Asa ca reveni la redactie, pistonandu-ma sa grabesc scandalul. Nu numai ca-i era indiferent cum voi scrie si ce voi scrie, dar parca ma si ruga nitel sa-i masacrez opera, intuind ca mai paguboasa decat razboiul e linistea sepulcra