Inceputul publicarii in revista Orizont a Notelor despre Omul recent a fost o mare bucurie pentru noi, care asteptam de o vreme pozitia exprimata a lui H.-R. Patapievici cu privire la un fenomen atit de la moda, nu?, cum este postmodernitatea.
Ca multi altii, il consideram pe Patapievici o autoritate in cadrul intelectualitatii noastre. Meritele sale sint de netagaduit, mai ales in ceea ce priveste luciditatea spiritului critic si umanist, angajat intr-un mod cit se poate de responsabil in constientizarea propriei noastre stari. Ca multi altii, am citit cartile sale, multe dintre articolele sale, care ne-au educat viziunile asupra societatii si culturii noastre; ne-au incintat, de fiecare data cind l-am ascultat, puterea sa de seductie si felul absolut cuceritor de a dialoga.
Daca ne-am hotari sa scriem un „eseu asupra formarii“ noastre intelectuale, Patapievici ar fi una dintre prezentele principale, cu certitudine. Fie si numai pentru asta si i se cuvin toate multumirile noastre.
Asa ca aparitia Omului recent nu o puteam astepta decit cu imens interes.
Insa, o data cu lectura, am inteles ca Omul recent este expunerea pe larg a unei atitudini personale impotriva unei receptari personale a contemporaneitatii, pe care teoreticienii fideli spiritului postmodern ar accepta-o fara rezerve, ca pe o simpla redescriere si recontextualizare a unui concept la al carui inteles real nimeni nu poate avea acces in mod privilegiat, astfel incit sa poata pretinde ca spune adevarul conform cu realitatea in aceasta privinta. De aceea, uneori argumentele lui Patapievici nu pot avea decit valoare personala.
Stephen Toulmin atragea atentia ca cele mai multe discursuri care au ca obiect postmodernismul se impotmolesc in probleme stilistice si, din pacate, stilul de scriere al autorului, credintele sale personale (e drept, uneori folosite ca argument general
