Nu cred ca a face o dramatizare dupa opera unui scriitor sau a monta o piesa a unui autor care se intimpla sa fie si directorul teatrului este a priori imoral – cu un Havel ca director, lumea ar fi mai saraca daca piesele lui n-ar mai fi jucate din astfel de ratiuni pudibonde. Doar treburile prost facute sint imorale, cu precadere in arta. Iar Crima pentru pamint, adaptarea facuta la Nationalul bucurestean de Grigore Gonta dupa romanul omonim al directorul teatrului, Dinu Sararu, este, din acest punct de vedere, profund imorala.
O prietena-critic de teatru, cu care am impartit locurile pentru presa la premiera acestei Crime…, imi atragea atentia ca, in urma cu zece ani, pe aceeasi scena Andrei Serban monta Trilogia antica. In conditiile in care premiera la Ispita lui Vaclav Havel trece aproape pe nesimtite – a fost singura la care nu s-au ocupat toate locurile, nici macar in nu foarte incapatoarea Sala Amfiteatru –, Crima pentru pamint, o piesa de trei ore (mai mult sau mai putin), se joaca, in sala cu 1100 de locuri, fara pauza, ca sa nu plece spectatorii. In decoruri ample, demne de Cintarea Romaniei, in acest prim act de trilogie taraneasca in al carei caiet de sala sint citati la loc de cinste Adrian Dinu Rachieru, Eugen Barbu, Adrian Paunescu, Mihai Ungheanu si altii din aceeasi familie de spirit, sint cultivate verbozitatea, misoginismul a ceea ce se pretind a fi relatiile intre sexe la sat, artificialul si lipsa de discernamint in transpunerea dramatica. Nu sinii dezgoliti ai studentei de la UNATC sint imorali, ci altceva, cumva mai subtil – o artistica bataie de joc, la 150 de ani de Teatru National.
Nu cred ca a face o dramatizare dupa opera unui scriitor sau a monta o piesa a unui autor care se intimpla sa fie si directorul teatrului este a priori imoral – cu un Havel ca director, lumea ar fi mai saraca daca piesele lui n-ar mai fi jucate
