Cand s-a intors din Liban, Gili Mocanu a adus, ca de obicei, o gramada de fotografii. De regula asta-i chiar un moment jenant si obositor, pentru ca nu poti sa le refuzi amicilor placerea de-a te plictisi cu aceleasi istorioare turistice fade, crosetate pompos in jurul unor imagini opace, culese cu sapuniera, care contin un algoritm oarecare al aceluiasi vid care-a inghitit, glorios, inca un anonim: "oh, iata-ma langa turnul Eiffel; sau aici, cocotat pe camila; uite cum chicotesc in gondola; aici imi reglez ceasul dupa Big Ben, iar aici se vede o roata din trasura reginei Angliei." Dar cu Mocanu e altceva. Gili e viu in toate cotloanele lui, din toti porii si-n toti rarunchii, asa ca-n loc sa pozeze pereti si momai iti va culege ceva din tiranica vlaga a locului, ceva ce respira salbatic si nelinisteste: geamatul aerului dintre minarete, fosnetul axilelor unei femei, soapta din spatele unei perdele, stolurile de sunete, mirosuri, emotii ce tasnesc din asfalt, din pereti si tavane, tot ce galgaie-n piatra sau taie vazduhul in doua. Surasul, hohotul, urletul, tremurul, clocotul si inghetul, tot sensibilul si abruptul care i-a mangaiat, zgariat sau ciufulit sufletul intr-un fel anume. Sunt oameni care cauta prin locuri frumosul, unii ciugulesc picanterii, altii aduc suveniruri, colectioneaza afecte sau vaneaza senzatii. Mocanu culege, de peste tot, viul. Asa ca atunci cand desface pachetul cu fotografii sunt convins ca viata prinsa acolo va navali imediat afara, intr-un delir asurzitor de sunete, glasuri, mirosuri si galgaieli. Am simtit, astfel, Libanul in porii pielii, asemeni lamei unui cutit. O imagine taiata aiurea, ca un stop-cadru, in care Mocanu va aglomera golurile, va deturna spatiile, lipindu-ti tampla de teava unei lumi infricosator de straine. Nu parcurgi, astfel, o distanta reala, nu vei calatori prin locuri si nici nu vei pipai lucruri, dar vei primi in p