- Istoric - nr. 222 / 12 Noiembrie, 2002 Cum "prezentul", in permanenta evolutie, si-a cautat "radacinile" in trecut, asa si acest mare om de cultura universala, prof. univ. dr. Ovidiu V. Butiu n-a avut liniste pana nu a pus in opera ideile care l-au framantat si l-au calauzit vreme de peste 15 ani. Ovidiu V. Butiu si-a consacrat o parte din viata cercetand, cautand si descoperind izvoare si marturii pe care se intemeiaza "Istoria Indoeuropenismului", carte care, dupa opinia mea, n-a mai aparut din partea unui muresean de la Petru Maior inspre noi. Punctul de vedere original al autorului cu privire la "istoria indoeuropenismului" se bazeaza pe o solida analiza documentara a fondului lingvistic indoeuropean din limba romana, stabilind relatiile acesteia cu alte limbi, cu sanskrita, baltica, celtica, hitita, toharica etc. Cartea opineaza, pe buna dreptate, ca inaintea contactului dacilor cu romanii, atat noi, cat si latinii vorbeam limba "indoeuropeana comuna", cu unele exceptii loco-regionale. De o deosebita relevanta este faptul ca in decursul a mii de ani, cultura indoeuropeana s-a pastrat, atat genetic prin descendenta sa din aceeasi limba, cat si tipologic, avand aceeasi afinitate, sau chiar stilistic prin procentul de elemente comune, de sunete, de cuvinte, constructii si reguli gramaticale. Dl Ovidiu V. Butiu subliniaza tendinta populatiilor indoeuropene de a cultiva, din cele mai vechi timpuri, o constiinta spirituala superioara, fiind in permanenta un important vector civilizator. Referindu-se la daci, se impune primordialitatea in Europa a monoteismului, a credintei in transcendent. Fapt ce l-a determinat pe Herodot sa sustina ca "dacii se cred nemuritori". Marturiile materiale cercetate il determina pe autor sa sustina ideea ca "romanii au fost cel mai stabil popor indoeuropean din Europa". Mustind de substanta documentara, lucrarea releva o alta