Unii scriitori debutează la 20 de ani, "compun" romane ca şi cum ar scrie scrisori, şi fac carieră sub lumina reflectoarelor, decenii de-a rândul, până când mor de cauze naturale, în fotoliul de acasă. Există însă şi oameni a căror modestie şi a căror decenţă îi împiedică să iasă la rampă, şi pe care toamna vieţii îi surprinde cu câteva povestiri publicate, ici-colo, în vreo revistă de avangardă, fără a fi adunate vreodată într-un volum de debut. Purtaţi de meandrele vieţii, cariera literară îi interesează prea puţin, deşi dovedesc, în domeniu, o reală valoare. Cazul unui Emil Paraschivoiu, care, deşi a publicat scurte piese de teatru încă din Desant '83, a debutat în volum abia anul trecut (Cine mă trece strada?) nu este nicidecum singular. Unul din colegii de generaţie ai lui Dumitru Ţepeneag şi ai lui Leonid Dimov s-a hotărât anul acesta, cu o întârziere de trei decenii, să-şi scoată încercările de tinereţe "de la răcoarea sertarului" şi să le prezinte publicului într-o formulă unitară.

Puţini îşi mai amintesc de fragmentele de proză pe care Daniel Tei le publica, la sfârşitul anilor '60, în revista Amfiteatru. Prin 1984 autorul ardelean a mai "recidivat" cu nişte piese de teatru apărute la Deva, şi cam atât. Acoperişul fără casă (Editura Semne, 2002) include 19 povestiri scurte (dintre care mai mult de jumătate nu au fost niciodată date la tipar) şi cinci piese de teatru, de dimensiuni foarte reduse (unele simple "pretexte dramatice", aşa cum le numeşte autorul). Entitatea care dă titlul volumului (Acoperişul fără casă) se constituie într-un soi de "carte de vizită" a eului auctorial. Obsesiile acestuia se regăsesc la tot pasul, deschizând cartea la întâmplare şi alegând pentru lectură aproape orice paragraf. Un "artist" sociofob, o personalitate excentrică şi uşor paranoidă îşi construieşte casa "cu fundul în sus" alcătuind pereţii din păreri