Dacă astăzi, la 18 ani, spuneţi cu convingere că nu vă mai place cum scriaţi la 15, şi că vă încearcă chiar un fel de milă când recitiţi poeziile proprii din adolescenţă, mâine-poimâine, oare cu ce sentiment veţi privi îndărăt? Sănătos lucru ar fi să lăsaţi să mai treacă timp, ca să puteţi ajunge cu forţe proprii la o concluzie avantajoasă cu adevărat. Oricum, e limpede că nu sunteţi dispusă să luaţi în seamă, acum, vocile celor ce v-ar spune să vă lăsaţi, combătându-le cu eroism, pe tot frontul, astfel: "Indiferent ce mi-ar spune unii şi alţii, eu nu vreau să mă las, că pentru asta m-am născut, să scriu". Şi foarte bine faceţi! Talentul dvs., ce se salvează vizibil ori de câte ori îi daţi posibilitatea de a-şi trage sufletul printre teribilismele găunoase pe care le ţineţi deocamdată la mare preţ, vă poate propulsa cândva spectaculos spre culmi. Optimismul îmi este însă umbrit de stupoare, citind versuri ca acestea: "Mă ustură ochiul./ Sîngele îmi urlă isteric numele,/ Ca şi când şase mitraliere/ Mi-ar ciurui pleoapa". Inutil să cer lămuriri, dacă vă ustură ochiul drept sau ochiul stâng, şi care din pleoapele dvs. ar fi, în metaforă, fireşte, ţinta celor şase mitraliere? (Sânziana Cotoară, Bucureşti)  Iată un vers frumos: "E frig şi plumb în Cerul castelan", o declaraţie exemplară: "nu ştiu nimic, ci doar citesc cărţi", o greşeală de ortografie: "adresa pe care mi-o dădu-se", dar şi fantoma unei fiinţe iubite care caută plânsul şi plânge, şi în poezia dvs., şi tot cu un singur ochi: "pribeagul plâns/ despică ochiul încă strâns". (Lucian Ene, Buturugeni-Giurgiu)  În pas, în ecou de romanţă, sigur că vine şi "o vreme când ştii cum să treci peste vremi". Cu luna în pastel, şi cu greierii, cu dorul de ducă spre nordul pur şi cu iubita care-l acceptă pe omul cu "ambiţii foarte mici" în naufragiu "pe un sloi de gheaţă" se poate visa la poezie, la lectură, la supra