Anormal, din punct de vedere psihologic sau cognitiv, ca un sufix colectiv să tindă spre conotaţii peiorative: tratarea globală a unor fiinţe care pretind respectarea individualităţii lor e percepută adesea ca un act de depreciere. Mecanismul se verifică cel mai uşor în cazul unui tip de antonomază: folosite la plural, ca substantive comune, numele proprii - ioneşti şi popeşti, verdeţi sau vadimi - implică frecvent o devalorizare. Sufixul colectiv -ime are în română un potenţial ironic depreciativ, care nu se activează totdeauna, dar nici nu poate fi trecut cu vederea. Din păcate, dicţionarele noastre moderne, mai puţin atente la uz şi lipsite de sprijinul citatelor ilustrative, nu înregistrează totdeauna asemenea valori. De altfel, conotaţia peiorativă e absentă la unele derivate vechi, care s-au impus într-un registru neutru (tinerime, preoţime), dar devine foarte evidentă la creaţiile noi, mai ales la cele din limbajul colocvial. Dintre derivatele cu sufixul -ime cunoscute de toată lumea, unele lipsesc din DEX (1996): şefime, ştăbime, hoţime, avocăţime. Prestigiul literaturii rămîne însă mare, aşa că nu e de mirare că găsim, în schimb, motănime - datorat folosirii glumeţe de către Eminescu (în Cugetările sărmanului Dionis). Prestigiul operei eminesciene nu a făcut totuşi - din fericire - să fie înregistrat un compus satiric ad-hoc ca greco-bulgărime (din Scrisoarea III). De altfel, derivatele etnice sînt tratate de dicţionare cu o anume, firească, prudenţă; cred că nu numai întîmplarea atestărilor a făcut ca doar cîteva (turcime, ţigănime) să fie înregistrate. DEX preferă formulele-tip de definire, cu minime variaţii; de aceea la majoritatea derivatelor colective cu sufixul -ime vom găsi explicaţii de tipul "totalitatea...; mulţime de...": "totalitatea scriitorilor, mulţime de scriitori" (scriitorime); "totalitatea profesorilor; mulţime de profesori" (profes