Toată tragedia petrecută la Moscova nu-mi dă pace, încă. Mă bîntuie şi mă chinuie ideea că locul ales pentru o regie sinistră a fost un teatru. Cînd s-a difuzat prima oară ştirea că un grup de ceceni a pătruns într-o sală de spectacol şi i-a transformat în ostatetici pe actori şi pe spectatori deopotrivă, mă aflam într-un magazin. O domnişorică afectată şi aferată, cu mîna vîrîtă pînă la cot în raftul cu brînzeturi fine, franţuzeşti, a tresărit şi a început să se învîrtă pe loc, zgîriindu-mi timpanele cu dansul mărunt al tocurilor cui, la modă. De îndată a apărut un domn bine, rasat, cu o sticlă de şampanie scumpă în coş. N-a apucat să rostească nici-un cuvînt pentru că iubita lui s-a năpustit cu reproşurile: "Ţi-am spus de o mie de ori, dragă, că n-avem ce să căutăm la teatru. Ai auzit ce se întîmplă? Să nu mă mai cari în viaţa ta în locurile alea blestemate unde mă plictisesc de moarte." Dar n-a tresărit la cuvîntul moarte, ci doar la plictiseală. M-a şocat, mai apoi, că fraza aberantă emisă printre produse comerciale de tot felul a devenit un leit-motiv al tuturor discuţiilor pe care le-am auzit şi după aceea, în multe împrejurări şi cercuri. Cu alte cuvinte, nu e prea indicat să mergi la teatru pentru că nu ştii niciodată cînd ţi se poate întîmpla aşa o nenorocire.

Mărturisesc că n-am dormit prea bine nopţi în şir. Am privit mult mai concret toată tragedia şi i-am simţit acut dimensiunile şi pentru că, repet, locul desfăşurării ei a fost un teatru. Îmi petrec ore şi ore în felurite teatre de aici sau de aiurea, viaţa mea este legată de ceea ce se petrece pe scenă, de discuţiile cu prietenii mei regizori, actori sau scenografi, traversez ţara sau continentele în lung şi-n lat pentru a vedea spectacole şi mi se pare că nu se poate trăi altfel. Drumurile mele duc spre teatru. Acolo ficţiunea absoarbe toată fiinţa mea. Abandonez realitatea şi mă d