Nouă au fost personajele apărute din neant pe micile ecrane în tumultoasele zile din decembrie 1989 care au rupt gura tîrgului: bărbosul cu privire metafizică şi ţinută de revoluţionar din America Centrală şi tînărul brunet, cu vocea pierdută ce îşi permitea din cînd în cînd să-l tragă de mînecă pe Ion Iliescu şi care dădea impresia că este un fel de cap limpede al puterii abia instituite. Cîtă vreme tînărul isteţ se vedea în prim plan, alături de Ion Iliescu, sub privirile protectoare ale bătrînului guerreros cu automatul spînzurat de gît, în plan secund, aveai sentimentul că totul se află sub control, că revoluţia e pe mîini bune şi că, în general, nimic rău nu se putea întîmpla. Fireşte, nimeni (vorba unuia, poate cu excepţia vecinilor de bloc) dintre cei ce priveau la televizor derularea ameţitoare a evenimentelor nu avea idee cum se numesc cele două personaje emblematice ale revoluţiei române. Astăzi toată lumea îi ştie pe Gelu Voican Voiculescu şi Petre Roman, chiar dacă puţini îşi mai amintesc cu adevărat chipurile lor din urmă cu treisprezece ani.

Două cărţi apărute în ultima vreme, centrate în jurul personalităţii lui Petre Roman (Andrei Pleşu şi Petre Roman în dialog cu Elena Ştefoi, Transformări, inerţii, dezordini. 22 de luni după 22 decembrie 1989, Editura Polirom, Iaşi, 2002, respectiv, Petre Roman, Mărturii provocate - Convorbiri cu Elena Ştefoi - , Editura Paideia, Bucureşti, 2002), reprezintă un ideal aide-mémoire al perioadei de tranziţie şi dau măsura transformării tînărului revoluţionar din ultimele zile ale anului 1989 în politicianul de astăzi. Prima dintre cărţi (Transformări, inerţii, dezordini - de departe mai interesantă, dat fiind şi sporul de farmec conferit de prezenţa cinic-bonomă a lui Andrei Pleşu), este esenţială pentru înţelegerea sensului real al unor evenimente pe care, la vremea respectivă, le-am digerat cam pe