Cînd în spaţiul unei profesii hibride, marcate de o indecizie ontică între locvacitatea literară şi muţenia profundă a imaginii, aşa cum este aceea de critic şi de istoric al artei, faptul de a-i avea alături pe cîţiva clasici ai genului, adică pe Barbu Brezianu, Radu Bogdan, Mircea Popescu şi Amelia Pavel, este mai mult decît un privilegiu, este o adevărată garanţie că biruinţa culturală este posibilă şi în teritoriile impure. Proveniţi, cu toţii, din sistemul de învăţămînt interbelic, formaţi în ambi-anţa universitară dominată de marile nume ale literaturii, istoriei şi filosofiei româneşti, ei prelungesc în vremurile de astăzi, marcate de tehnicism şi ideologizate pînă în pragul unui nou dogmatism, largi orizonturi umaniste şi o respiraţie culturală în care pulsează deopotrivă responsabilitatea gravă şi jubilaţia pură. Deşi, în enumerarea de mai sus, numele Ameliei Pavel apare la urmă, de fapt toate aceste consideraţii i se datorează în exclusivitate pentru că doar cu vreo cîteva zile în urmă ea a împlinit venerabila vîrstă de optzeci şi cinci de ani. Dincolo de politeţea de circumstanţă care ar fi obligat, poate, la eufemizări aritmetice şi la referinţe calendaristice aluzive, cele peste opt decenii de viaţă ale Ameliei Pavel sunt ele însele un act de cultură care trebuie consemnat ca atare. De-a lungul acestor ani, care echivalează cu traversarea unei istorii ce a schimbat de cîteva ori faţa lumii, experienţele culturale şi umane ale Ameliei Pavel s-au structurat în aşa fel încît discursul lor literar dobîndeşte o ordine aproape geometrică. Observînd un fenomen artistic de o extremă versatilitate, a cărui funcţie s-a schimbat radical în raport cu evoluţiile istorice şi cu interesele ideologice, mişcîndu-se cu egală dezinvoltură pe axa Răsărit-Apus şi Nord-Sud, Amelia Pavel a reuşit, în pofida circumstanţelor ostile şi a presiunilor de tot felul, să-şi păst