Din punctul de vedere al poeziei, portughezii sunt un popor norocos, unul dintre cele mai norocoase din lume. Au o limbă milenară, au o mare poezie multiseculară (probabil că lirica lor din secolul al XIII-lea reprezintă unul dintre cele mai înalte puncte ale poeziei din toate timpurile), şi totuşi ei continuă să dea naştere unei poezii extraordinare ce uimeşte pe oricare privitor imparţial.

Cine şi-ar fi putut închipui că încă există o limbă europeană străveche ai cărei cei mai mari poeţi (repet - cei mai mari) să-şi sărbătorească abia acum centenarul? Această limbă este portugheza. În 1988, un an înaintea Revoluţiei din decembrie, se împlinea un secol de la naşterea lui Fernando Pessoa. Iar acum, în ultima zi a lunii octombrie 2002, s-a scurs tot un secol de la naşterea lui Carlos Drummond de Andrade, poetul pe care toţi criticii l-au considerat egalul lui Pessoa, "Pessoa brazilian". În 1987, doi ani înaintea aceleiaşi Revoluţii - adică ieri! - poetul Drummond se afla încă printre noi, putea fi văzut la televiziune citindu-şi propriile versuri şi comentîndu-le cu goetheeană detaşare. Să nu schiţăm, deci, o reverenţă norocosului popor portughez?

Uluitoare mi se pare maniera în care această limbă romanică a reuşit să evite, prin poezia ei, scleroza inerentă unei vîrste venerabile. În versuri fulgurante, unde durerea sufletească se exprimă sintetic şi acut, Drummond, "Pessoa brazilianul", nu devine doar comparabil cu marele predecesor, ci şi cu sonetistul Camões din secolul al XVI-lea: tocmai pînă acolo ar trebui să coborîm pentru a găsi formule liric-lapidare atît de emoţionante în perfecţiunea lor. Şi iată aproape cinci secole pulverizate într-o întorsătură de frază!

Ceea ce uimeşte de asemenea în poezia de limbă portugheză este alt fapt: poeţii-sinteză ai idiomului lusitan s-au ivit în anii noştri, în extrema modernit