Ortografia - o problemă de istorie a culturii româneşti - Chiar dacă, în discuţiile despre ortografia limbii noastre, rîndurile de faţă sosesc prea tîrziu şi prea de departe, ne-am asumat riscul de a ne implica în dezbatere. Mărturisim că am ezitat: dar editorialul d-lui Nicolae Manolescu Cum scriem, în România literară, 38) ne-a adus aminte că, lingvist şi filolog fiind, aşa cum parafraza pe vremuri Roman Jakobson, nihil linguistici me alienum puto.
Cu atît mai mult cu cît, în perioada post-decembrie 1989, despre ortografie şi despre schimbarea ei s-a tot scris - deşi, cum am mai spus-o, era mai necesar a schimba ţara şi mentalitatea, nu ortografia!
Dar în 1990-1991, ortografia noastră "cea nouă" a fost adoptată. Scrierea "cu â din a" şi formele sunt(em, eţi) au fost adoptate, regulile ortografice din 1953 - ulterior, în 1965, modificate - au fost, cu democratică furie anticomunistă, abolite... Pentru ca, azi, după atîţia ani, să se constate că normele academice nu-s (integral) respectate şi să se simtă nevoia unor intervenţii, în forţă, ale Parlamentului! Avem deci o ortografie ce trebuie păzită prin legi.
Dar... Niciodată în istoria culturii noastre regulile ortografice nu au fost impuse cu anasîna! Şi nici supravegheate, legal.
În 1932, cînd Sextil Puşcariu şi Academia dominată de Ardeleni şi de ideea justă a reafirmării latinităţii limbii române eloborau (împreună cu T. A. Naum) "îndreptarul ortografic" (cu "â", cu sunt etc.) - un grup de lingvişti - şi nu dintre cei mai puţin însemnaţi! - la Iaşi (Iorgu Iordan), la Bucureşti (O. Densusianu, Al. Rosetti) şi-au "permis" să nu ia act de indicaţiile academice şi să continue a scrie sînt (din lat. sint, 3 pl. conj. prez.) şi mînă etc. Al. Rosetti a scris chiar o critică amănunţită împotriva ortografiei Puşcariu (deşi Al. Rosetti nu era în Academie). Iorgu
