Nu-mi pun întrebarea din titlul articolului în felul, cum să zic, esenţialist al lui Sartre pe vremuri; nu mă întreb, adică, în ce constă esenţa literaturii, ci, mult mai simplu, ce se cuprinde în ea sau, mai bine, ce se consideră la un moment dat că aparţine literaturii. Spre deosebire de esenţă, foarte rezistentă în timp, cuprinsul literaturii este mult mai vulnerabil istoric, schimbîndu-se uneori de la epocă la epocă. Cititorii sînt ispitiţi să-i atribuie mereu alte conţinuturi. Am constatat eu însumi o astfel de schimbare. Acum trei decenii şi jumătate, fostul nostru profesor de teoria literaturii de la Filologia bucureşteană, Silvian Iosifescu, publica o carte despre Literatura de frontieră. La finele anilor '60, frontiera literaturii se afla mult mai aproape decît astăzi de centrul cercului: altfel spus, literatura era un cerc cu o rază mult mai scurtă. La frontieră ori dincolo de ea roiau o mulţime de genuri şi specii pe care astăzi noi le socotim a fi în interiorul cercului: de pildă, memorialistica, jurnalul intim, corespondenţa. Schimbarea de care vorbeam, pe care eu însumi, cititor profesionist, am trăit-o, tocmai aceasta a fost: absorbirea în literar a multor categorii de texte nonficţionale socotite înainte paraliteratură.

O observaţie asemănătoare se poate face nu numai cu privire la literatură în general, dar şi cu privire la unele dintre speciile ei. Să luăm romanul: noţiunea este cu mult mai largă astăzi decît ieri. Prin roman s-a înţeles, mai ales în secolul XIX şi în prima parte a secolului XX, o specie de ficţiune strict delimitată de o acţiune precisă în timp şi spaţiu şi de nişte personaje determinate istoric şi biografic. Cu alte cuvinte, roman era considerat doar romanul realist şi naturalist. Ulterior, prin roman a început să se înţeleagă orice operă de ficţiune sau nu (biografia romanţată, jurnalul intim deghizat ş.a. nu