Am citit de curînd despre un distins sociolog, cu care discutam cu plăcere, că a fost informator al Securităţii. Am recitit textul, apărut în OBSERVATORUL CULTURAL, împins de acel "Nu se poate!" al părerii de rău că un om pe care îl preţuieşti a putut face una ca asta. Reiese că s-a putut. Iar turnătoria era cu atît mai joasă cu cît obiectul ei era un coleg de breaslă, relativ apropiat cu autorul "informărilor". Nu m-a încălzit cîtuşi de puţin că pe atunci tînărul sociolog a avut acompaniator pe un alt tînăr şi tot sociolog, care povestea şi el Securităţii cu ce se îndeletnicea colegul lor. După '90, şi unul şi celălalt au avut cariere respectabile şi funcţii importante. S-au numărat printre cei care dădeau tonul în meseria lor. Nu-mi pot permite să le fac proces de intenţie, dar cînd Securitatea te are la mînă cu ceva, chiar dacă ea a dispărut, mai există foştii ei reprezentanţi care te pot şantaja cum vor, dacă n-ai avut tăria să declari ce ai făcut pînă în '89.
În sociologie, păcatul capital e să minţi. Sau să ascunzi adevărul prin omisiune. În clipa în care, în '90 să zicem, omul despre care scriu, ar fi spus, public, că a turnat la Securitate şi ar fi dezvăluit ce a făcut şi împotriva cui, ar fi tras măcar o linie despărţitoare, necesară pentru o bună igienă lăuntrică, între cel care a fost şi cel care ar fi putut deveni. Pornind, evident, cu un cert handicap.
Toată lumea a minţit! mi-ar putea răspunde sociologul. Tot ce s-a întîmplat după Revoluţie a fost o uriaşă minciună!! au afirmat destui dintre cei care n-au făcut micul lor pas către adevăr.
În Cartea Albă a Securităţii, această afacere murdară de care s-a ocupat Mihai Pelin cu sprijinul "profesorului" Măgureanu, opinia publică autohtonă a fost mistificată din gros, prin delictul de omisiune. Mihai Pelin, al cărui trecut nu-l recomanda cîtuşi de puţin pentru