Colocvii despre roman
Volumul care adună referatele şi discuţiile celor trei ediţii ale Colocviului Romanului Românesc, organizate cu sprijinul Academiei Române, Uniunii Scriitorilor şi al Ministerului Culturii, este un document extrem de interesant în măsura în care găsim în el rezumate o bună parte din polemicile câmpului literar românesc actual. Dacă scopul acestor colocvii a fost, după spusele lui Nicolae Breban, "să dezbată problematica şi tehnica romanului, dar şi oportunitatea sau nevoia unei şcoli a romanului" în România, dar şi în Europa, trebuie să spun din capul locului că el rămâne totuşi o iluzie. Şi din mai multe puncte de vedere. Să le luăm pe rând.
în mod ciudat, premiza de la care pornesc aceste discuţii - exprimată de majoritatea vorbitorilor - este aceea că "avem roman", iar aşa zisa criză a romanului e doar un pretext retoric. Oricum, nu se poate dezbate problematica şi tehnica romanului actual decât dacă: 1) există un grup de specialişti (critici, teoreticieni) care să cunoască foarte bine ce şi cum se scrie astăzi şi 2) eşti dispus să accepţi că romanul înseamnă astăzi şi altceva sau nu neapărat doar "uneltele majore ale epicului, precum dialogul, tipologia, naraţiunea, arta de a crea atmosferă, culoare şi sunet". Inutil să spun că nici una din cele două condiţii nu este respectată. Chiar Eugen Uricaru recunoaşte că "ne citim între noi, nu mai citim pe alţii", şi apoi, să-mi fie cu iertare, nu cred că Aura Christi, Simona Grazia-Dima, Marian Victor Buciu sau Henri Zalis sunt cei mai potriviţi să discute despre romanul actual. în plus, cantitatea de idei confuze si desuete este de-a dreptul îngrijorătoare. De multe ori discuţiile se transformă într-un soi de denigrare miştocărească a optzecismului şi postmodernismului: că n-ar exista o asemenea generaţie, că nu ştiu să povestească, că n-au opere, că postmodernism
