Dupa disparitia URSS, atunci cind pe scena politica a lumii mai ramineau doar SUA ca singura supraputere, a inceput sa se construiasca - adevarat, foarte lent - o reactie europeana. Asta pentru ca, pe de o parte, americanii au fost atit de placut surprinsi sa se regaseasca in postura de stapin planetar incontestabil, incit nu au fost foarte atenti la faptul ca europenii - pe continentul unde a fost inventat conceptul politic de „balanta puterilor“ - au transmis lumii intregi ca debalansarea politica respectiva reprezenta o problema majora pe plan international. De unde incercarea de a provoca, de a sustine si sprijini logistic si diplomatic o revenire la „multipolaritatea“ sistemului politic mondial. In august 1997, Hubert Vedrine, pe atunci ministru de externe al Frantei, facea o constatare-avertisment: „Astazi exista doar o singura supraputere, Statele Unite ale Americii... Cind vorbesc despre asta o fac fara invidie, iau doar act de o stare de fapt... Dar aceasta putere duce in ea, in masura in care nu exista nici o contragreutate, o tentatie unilaterala...si riscul de hegemonie“.
Moment in care toata lumea redescopera valoarea uriasa a Rusiei, tara care devine - iar procesul acesta se continua si acum cu din ce in ce mai mare amploare - aliatul pentru orice rationament de putere pe plan international la inceputul secolului XXI.
NATO descopera ca Rusia este partenerul care trebuie adus cit mai rapid in interiorul structurilor Aliantei pentru ca deciziile majore privind securitatea internationala sa poata fi luate in jurul aceleiasi mese de lucru, Alianta Atlanticului de Nord infiintind formal Consiliul „19+1“. Din acel moment, americanii stiau ca aveau deschisa poarta regala pentru sustinerea unor operatiuni militare de anvergura, cele care se profilau deja in perioada conflictului din Kosovo, atunci cind se evoca „raspunsul netraditional la ameninta
