Presupunind ca miza articolului Cum de ne place Coelho? (publicat in Nr. 2 al revistei Deci) ar fi intrebarea pe ce criterii ne alegem cartile spre lectura?, punctul focal al acestui articol-replica este pe ce criterii ne alegem criteriile critice?, deoarece aprecierile dedicate scriitorului brazilian m-au lasat in plina confuzie. M-a surprins, in primul rind, mentionarea lui Borges (pe care ma incapatinez s-o cred accidentala, caci nu se raporteaza decit intr-un fel indirect la Coelho), de altfel unul dintre scriitorii preferati ai brazilianului. Relevanta lui e insa mult mai semnificativa decit se precizeaza; in plus, ea devine imperioasa o data ce cititorul ajunge la lista de platitudini ce i se imputa autorului Alchimistului. Explicind de ce nu scrie romane, Borges afirma ca orice roman (din cauza amplitudinii pe care genul o implica) are parti slabe. Nu pretind ca asta poate constitui o scuza, caci nu Coelho trebuie scuzat… Orice scriere de o anumita amploare contine platitudini si imi e suficient sa ma refer la citeva pietre de temelie ale culturii canonice ca sa apara exemple: „Ceea ce ma intereseaza e sa fiu om“ (Camus, Ciuma) sau: „Insasi stiinta nu va putea dainui un singur minut fara frumusete“ (Dostoievski, Demonii). Acestea sint insa „scuzate“ deoarece au rolul lor in economia textului. Ca atare, astept din partea unui articol care se vrea critic sa-mi demonstreze inutilitatea apoftegmelor respective, in loc sa infiereze cuvinte scoase din context.

In ceea ce priveste afirmatia ca vocea naratoare din Alchimistul „iti serveste cite o pilda din Evanghelie sau Legendele Olimpului“, iar apelez la un exemplu, de data asta din Goethe: „Ca modestia si smerenia sint cele mai inalte,/ Mai rare daruri s…t“. Il blamam pe Goethe ca ne „serveste“ Noul Testament? Nu conteaza faptul ca e Faust cel care spune asta, ci doar ca Goethe nu e original? Respectiv