In fata cutiilor din care se revarsau casete video cu scurt-metraje – propuneri pentru editia de anul acesta a Festivalului International de Film DaKINO –, m-am simtit uneori ca Forrest Gump zgiindu-se incintat la viata („Viata e ca o cutie cu bomboane de ciocolata: niciodata nu stii ce-o sa-ti pice“), iar alteori m-am simtit ca Henry Fonda si John Wayne, asediati de pieile-rosii la Fort Apache. Un milostiv instinct de conservare a intervenit la un moment dat, facindu-ma sa pierd numarul filmelor, dupa primele doua sute. La un moment dat m-am gindit sa renunt la activitatile care n-aveau o legatura directa cu selectia filmelor din festival: mersul la cinematograf, uitatul la stiri, barbieritul, comunicarea cu semenii si alte chestii de-astea insignifiante. La un moment dat, mi se parea ca singura persoana cu care mai are rost sa comunic este colega mea, Irina Margareta Nistor, aflata undeva, sub un alt munte de casete, cu propriul ei video si propria ei lista de „da“-uri si „nu“-uri.

Ei ii mai trimiteam cite un mesaj telepatic, inainte de a adormi: „Tu ce-ai vazut in seara asta? L-ai vazut pe-ala cu lumea intoarsa pe dos, in care barbatul e trimis la bucatarie cu o palma peste fund, in timp ce nevasta se uita la meciuri de fotbal, bea bere, rigiie si vorbeste porcosenii, impreuna ce prietenele ei? Dar pe-ala cu diavolul, care ofera un milion de euro in schimbul unei simple rugaminti, cu conditia ca rugamintea sa fie repetata, in scris, de un milion de ori? Eu am avut o seara buna. L-am vazut pe cel cu baiatul care cerseste dragoste in metrou. Si filmul cu baiatul si prostituata, dar nu cel cu Maria Callas – celalalt. Si citeva documentare rusesti, dupa care nu mai voiam sa vad nimic altceva, ca sa nu le stric efectul. Apropo, ma apropii de fundul sacului, dar miine mai primesc unul, cu vreo saizeci de casete. E ca in Fort Apache – tu esti Fonda, eu sint