Alaturi de articolul semnat in aceasta pagina de catre Doina Papp era nevoie de aceasta nota. O compun pe un ton cit mai personal si mai amical, dar fara sa ocolesc problema. Caci ea trebuie pusa.
Pe Valentin Nicolau l-am cunoscut cu aproape un deceniu in urma, cind editura pe care o fondase, Nemira, luase avint. O data sau de doua ori am facut parte din juriul concursului de debut pe care-l organiza, alteori am comentat carti aparute acolo. Mai multi prieteni, intre care Mircea Nedelciu, au publicat la Nemira, iar Valentin Nicolau a ramas cu noi in relatii amicale.
Nu scria sau nu spunea ca scrie. Asa incit a fost cu totul surprinzator sa-l descoperim in ultimii ani dramaturg. Talentat. Ca membru – iarasi – intr-un juriu (al UNITER), am retinut impreuna cu colegii mei o piesa a lui in „selectia finala“, data apoi publicitatii. La alt concurs a cistigat, daca nu gresesc. Unul sau doua texte au intrat in repetitii la teatre din provincie.
Cariera lui de dramaturg era firesc sa-si urmeze cursul. Insa… dupa alegerile din anul 2000, Valentin Nicolau a devenit – la fel de surprinzator – consilier pentru probleme culturale al primului ministru, apoi membru in Consiliul de administratie si presedinte-director general al Televiziunii Romane. Acum, o piesa i se joaca la Teatrul National din Bucuresti, alta la Nottara, iar la TVR i se mai monteaza una. Doina Papp spune in articolul ei ca nu e decit „o coincidenta fericita“. Dimpotriva: e o coincidenta cit-se-poate de nefericita.
Poate ca optiunile repertoriale erau mai vechi, poate ca repetitiile incepusera deja atunci cind Valentin Nicolau a devenit PDG; oricum ar fi stat lucrurile, ar fi trebuit – totusi – sa intervina el insusi si sa-si amine afirmarea scenica. Asa ar fi fost moral. In lumea teatrala si cea culturala e tacere, nimeni nu spune cu voce tare ce se cuvine spus, dar comenta
