Întrebare incomodă. Nici nu ştii ce să răspunzi. De altfel, cinstit vorbind, nici nu poţi cunoaşte precis motivul care te-a făcut într-o zi să scrii... Poţi să spui, să imaginezi o mulţime de lucruri, pe-aproape... Unii, din amor-propriu, inventează, cum faci dacă vrei să ieşi bine când te trage în poză. Adevărul e că totdeauna eziţi în faţa unei asemenea întrebări. Cursul spontan al vieţii, adevărul ce pare mereu ceva în continuă mişcare te obligă uneori să renunţi. E, dacă vreţi, ca principiul relaţiei de incertitudine al lui Heisenberg: cu cât vrei să defineşti un lucru, să-l determini, studiindu-l la microscop, cu atât mai mult lucrul devine insesizabil, anevoie de prins, microscopul însuşi, propria lui energie deplasând obiectul de cercetat, deformându-l, îngreunând dacă nu relativizând cunoaşterea lui obiectivă, strict ştiinţifică.

Aşadar, cititorilor, cărora le place să fie minţiţi frumos, n-ai ce să le faci, aşa sunt ei: dacă le place să le spui poveşti, să mergi în sensul voinţei sau imaginaţiei lor, să-i surprinzi, să-i şochezi eventual prin fel de fel de chestii extravagante, dezvăluiri, mărturisiri formidabile... De exemplu, să le zici că, de atâta iu- bire, într-o zi, primăvara, ţi-ai luat frumos iubita şi ţi-ai atârnat-o de un copac ca să înfrunzească, să dea şi ea frunze, flori, nu ştiu cum, şi că, de atunci, deodată, te-ai apucat de scris... Şi scrii şi tot scrii şi ai ajuns celebru, gata să iei şi premiul Nobel... Ori să-i frapezi cu un citat, scandalos, din André Gide care susţine că a fi scriitor înseamnă a fi oarecum neonest şi că ţi-a venit într-o zi să scrii după ce ai buzunărit în tramvai unul care căsca gura, mă rog. Iată o idee care l-ar putea face pe cititorul de azi să devină deodată atent şi chiar să te stimeze, să umble după tine, să-ţi ceară amănunte, să-i dai autografe... Pe urmă, trebuie neapărat să fii dat naibii,