Fantasmele revin în lirica lui Theodor Vasilache, de la Primul milion şi alte fantasme, volumul publicat în 2000, la Fantasme din lumea cealaltă, Editura Vinea, 2002, o aură ambiguă nimbând termenul de lumea cealaltă. Este vorba de aceea a exilului, de care poetul a avut parte mai bine de două decenii, dar vizează egal lumea de vis-à-vis, care poate fi, cu schimbul, cea lăsată în urmă sau peronul unde îşi depune emigrantul valizele.
De la bun început trebuie spus că bardul este un hâtru, în termeni culţi un spirit hipercritic, un mare nemulţumit, odată ce mediul (moara) la care dejugă nu-i oferă paradisul sperat, iar de locurile părăsite s-a despărţit cu neascunsă mânie. A nu te simţi în largul tău nicăieri, aşa cum alţii nu se rabdă pe sine, a privi cu jale în urmă, cu suspiciune în prezent şi cu toată rezerva în viitor naşte un lamento pe două voci împletite, ale durerii şi ricanării, de certă forţă lirică, în deplina stăpânire a versului liber. Vers atât de profitabil celor ce-l ştiu mânui în toate meandrele sale, cu lăuntrice muzici.
Poate că însă nici noul-venit în lumea liberă nu este ceea ce se aşteaptă de la el - sau aceasta ar fi impresia generală, până, să spunem, foarte sus: "Aşa că la întrebarea îndreptăţită a bunului Dumnezeu/ "Petre ce mai face exilul românesc?", sfântul răspunde: ""Cel puţin, nou veniţii fac curat pe restul planetei"/ "Şi fac măcar treaba asta bine?", "Nu, Doamne!". Fiind emigrant omul care "a pierdut totul afară de accent", inserţia într-o nouă patrie se dovedeşte, de ambele părţi, descurajantă: "Până la urmă, totdeauna se găseşte cineva,/ cu glas mieros să te întrebe:/ "Dar de unde are domnul plăcerea să vină?"" Trista realitate stă martoră că: "99% din cei ce te întreabă "de unde vii?"/ nu sunt curioşi să afle de fapt decât "când pleci"/ dar, civilizaţi cum sunt oamenii de pe aici,/ nu-ţi pun niciod
