Sint mai bine de doisprezece ani de cind imaginea din miere si lapte a Occidentului atrage tot mai multi romani. Acolo sint banii, acolo e recunoasterea, acolo te faci om. In fine, acolo nu ti se neaga cel mai decent dintre drepturi - acela de a munci. Ingineri si zidari, studenti bursieri, disponibilizati „scuipati“ in strada de marea privatizare sau specialisti pentru care tara a devenit prea mica se arunca astfel in torentul care se scurge peste granite, spre vest, mereu spre vest. Se vor intoarce poate peste citiva ani, incapabili sa o ia de la capat aici, in tara, bolnavi pina-n maduva oaselor de mirajul Occidentului. Sau vor ramine plecati. La fel cum s-a intimplat cu Cristinel Mladin, care avea sa-si dea sufletul printre straini, in Franta. In urma sa, sotia si doi copii, cu inimile frinte, sint disperati ca nu pot nici macar sa-l aduca pe cel drag in tara, pentru a-l ingropa, crestineste, in pamint strabun.
Fost angajat la AVIOANE, pentru a deveni apoi fost salariat la OLTCIT, fost „om bun la toate“ pentru buticarii fabricati pe banda, „patronii de doi lei“, cum ii numea, si pentru care a deprins repede dispret, umilit si prost platit, Cristinel Mladin s-a hotarit, in cele din urma, sa-si caute si el norocul peste granita. Tata a doi copii, fara serviciu de mai mult de un an, el traia cu frustrarea ca nu poate face suficient de mult pentru a asigura familiei sale un trai decent. A ales Parisul, acolo unde un bun prieten de-ai sai, stabilit de 11 ani si devenit, intre timp, cetatean francez, ii promitea ca-l va gazdui in propria locuinta, pina cind isi va gasi un loc de munca si se va ridica pe propriile picioare. Pe 4 septembrie, Cristinel Mladin parasea tara, despartindu-se cu inima grea de sotia sa, Marcela, si de copii. Nu stia atunci ca era ultima data cind ii stringea in brate.
Ultima scrisoare
Doua luni au trecut re
