Deschiderea stagiunii la Operă", chiar cuvintele acestea sugerează ceva sărbătoresc, freamătul evenimentului artistic şi monden, un spectacol atrăgător pe scenă şi în sală; dar anul acesta prima seară de operă a avut mai degrabă o atmosferă de austeritate: s-a cântat "Werther" de Jules Massenet (care nu s-a mai auzit la noi de multe decenii) prezentată sub formă de concert, fără magia spectacolului în faţa unei săli nu prea pline. Se pare că a fost o soluţie de compromis dictată de necesitatea de a onora într-un fel un contract moştenit de Direcţia actuală a teatrului. După înţeleapta zicală care în jargonul culiselor sună "ai "Werther" pui "Werther", nu ai "Werther", nu pui "Werther"" s-a ales din motive financiare această formulă, urmând ca atunci când teatrul va avea în schemă "rara avis", un tenor pentru Werther să se monteze în jurul său spectacolul. Totuşi nu cred că momentul cel mai potrivit era tocmai deschiderea stagiunii, producţia aceasta putând fi înfăţişată publicului oricând, mai târziu.

Oricum am ascultat-o cu interes, cu atât mai mult cu cât pentru rolul principal a fost invitată o vedetă a Operei din Viena, tenorul hawaian Keith Ikaia-Purdy, deţinătorul unei cărţi de vizită fulminante. Şi totuşi, chiar dacă performanţa sa "sportivă" poate să impresioneze, pe mine nu m-a convins. Este un cântăreţ experimentat, cu mijloace vocale importante ce răspund solicitărilor mari ale partiturii, dar le foloseşte nediferenţiat, tot timpul în forţă, or, esenţa muzicii lui Massenet stă tocmai în capacitatea ei de a surprinde cele mai fine nuanţe ale trăirilor eroilor săi. A fost el Werther? Massenet obişnuia ca la apariţia unui personaj să-i atribuie o arie-portret: Werther intră în scenă cu cuvintele "Je ne sais si je rêve" şi ascultându-l te întrebai, parafrazând un vers: "Unde ne este visătorul?" Eroul său nu a avut nimic din poetul romantic