În '76, la prestigioasa editură pariziană Plon, apărea cartea de memorialistică a unei "foste deţinute politice din România", Nicole Valéry-Grossu (rămasă în Franţa, unde a cerut azil politic, în '69), Binecuvîntată fii, închisoare... Titlul e extras dintr-o mărturisire a lui Soljeniţîn, care e şi motto-ul cărţii: "...Am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: BINECUVÎNTATĂ FII, ÎNCHISOARE..., binecuvîntat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!" ... În existenţa autoarei noastre, închisoarea a avut rolul să o purifice, să-i întărească credinţa, să o facă să simtă, practic, ceva ce în afara închisorii rămăsese pentru ea o idee strict teoretică, dacă nu străină: Dumnezeu este iubire (acesta e şi primul punct al "îndreptarului" pe care şi l-a conceput în închisoare, şi care a ajutat-o "să nu cadă pradă duşmanului" şi să nu nutrească "nici o ură faţă de vreo fiinţă"). Pentru unii, închisoarea a însemnat pierderea sufletului, pactul cu diavolul, încărcarea cu ură; pentru alţii - şi Nicole Valéry-Grossu e un spendid exemplu -, închisoarea a însemnat apropierea de Dumnezeu, care este iubire... Cartea s-a bucurat de interes în Franţa, unde a mai avut încă trei ediţii (în '77, în '78 şi în '83), şi a fost tradusă în engleză, germană, italiană, norvegiană. Acum, în fine, chiar dacă cu o întîrziere regretabilă, apare şi în româneşte (în ed. Univers), o dată cu lansarea filmului realizat după carte de Nicolae Mărgineanu (la premiera căruia a participat soţul autoarei, Sergiu Grossu; Nicole Valéry a murit în 1996). Citind-o, înţelegi de ce, peste ani, Cicerone Ioniţoiu avea să o numească pe autoare "un semn al binelui în această lume tulburată de răi şi de rele"...
Pare incredibil că, după '89, nimeni nu s-a grăbit să lanseze, în România, această carte; după cum pare la fel de incredibil faptul că scenariul acestui film
