Anul acesta s-au împlinit patruzeci de ani de la dispariţia lui Ion Ţuculescu. în absenţa oricărui eveniment care să marcheze momentul şi a oricărui semnal mediatic în măsură să-l semnaleze, readucerea pictorului în memoria noastră imediată nu se poate sprijini decît tot pe o rememorare: anume pe invocarea amplei expoziţii de acum trei ani de la Muzeul Naţional de Artă. Dar şi acea expoziţie, în ciuda marilor sale calităţi discutate la momentul potrivit, avea un viciu. Unul aparent mărunt, dar, la o analiză mai amănunţită, hotărîtor pentru înţelegerea mesajului profund al picturii lui Ţuculescu: absenţa datării, adică suspendarea cronologiei. Or, pentru privitorul obişnuit, dar şi pentru specialist, mult mai important decît tehnica, de altfel uşor de recunoscut, şi decît coordonatele fizice ale tabloului este anul realizării, fie el şi aproximativ. Reperul cronologic, în cazul unei expoziţii de o asemenea anvergură, este un prim indicator de lectură şi unul dintre factorii cei mai importanţi în încercarea de a determina dinamica unei opere. Fie că această cronologie directă susţine cronologia formelor, fie că o perturbă sau chiar o contrazice, ea spune foarte multe despre continuitatea unor motive, despre recurenţa unor teme şi chiar înlesneşte înţelegerea nenumăratelor obsesii în jurul cărora se construieşte orice conştiinţă artistică. De multe ori, în perioade mai tîrzii, cînd ar fi de aşteptat ca un artist să se manifeste mult mai liber în relaţie cu o temă deja tratată, se întîmplă ca el să ajungă la soluţii care, în ordine formală, sînt anterioare celor deja rezolvate într-o etapă mai timpurie. Această contradicţie dintre cronologia exterioară, cea temporală, şi cronologia interioară, cea a dinamicii formelor, este greu de înţeles, şi, cu atît mai mult, dificil de explicat, dacă elementele de datare lipsesc cu desăvîrşire. Şi în expoziţia Ţuculescu ele lips