Se împlinesc în această toamnă o sută de ani de la naşterea poetului spaniol Luis Cernuda (1902-1963), din celebra generaţie de la '27, care întruneşte personalităţi de mare strălucire, cum rareori se ivesc împreună: Lorca, Alberti, Salinas, J. Guillén, Dámaso Alonso, Gerardo Diego, V. Aleixandre. S-a vorbit atunci despre un nou Secol de Aur al literaturii spaniole.

Mai tânăr în cadrul grupării (a fost student al lui Salinas la Universitatea din Sevilla), Cernuda a fost socotit mult timp un poet minor de factură romantică, la fel cu alţi doi andaluzi de aceeaşi vârstă, Altolaguirre şi Prados.

A debutat cu versuri de arhitectură savantă, cultivând răceala şcolii andaluze tributare lui Góngora. Primul său volum are un titlu neoclasic: Profilul aerului (1925). Sufletul său este însă profund romantic. Titlul volumului antologic din 1936, Realitatea şi dorinţa, este definitoriu pentru întreaga lui creaţie poetică. De altfel, sub acest titlu unificator au apărut şi numeroase volume antologice. Este cuprinsă în această formulare drama intimă a omului aşa cum a văzut-o romantismul: realitatea şi dorinţa se înfruntă neîncetat şi din această înfruntare se naşte poezia. Aspiraţiile poetului depăşesc limitele concretului. Realitatea însă i se oferă inevitabil concretă şi limitată. Dorinţa nu se poate realiza niciodată deplin; rămâne întotdeauna o dezamăgire, fiindcă, pe lângă satisfacerea dorinţei, realitatea reprezintă şi o limitare a ei. Neînsemnat în sine, omul se înalţă sublim într-un zbor al dorinţelor sale imense. Nefericirea sa, destinul său marcat de tristeţe, acela de a fi "întrebare fără răspuns", "frunză fără creangă", este rezultatul disproporţiei dintre slăbiciunea mijloacelor de care dispune şi vastitatea dorinţelor care îl stăpânesc: "într-o zi a înţeles/ că braţele îi erau făcute din nori;/ cu braţe de nori e cu neputinţă/ să str