Recunosc cu o indiferenţă înduioşătoare că mediocritatea a fost întotdeauna punctul meu forte. În multe ocazii mi-a convenit să-mi afişez neştiinţa, incultura şi, nu în ultimul rând ignoranţa faţă de ceea ce ar fi putut să mă înalţe măcar la nivelul unei infatuări minime. Şi toate acestea numai din comoditate, numai din dorinţa sinceră ca nu cumva, din greşeală, să fiu implicat în gruparea de elitişti a metropolei. Iubesc din tot sufletul această mediocritate, care îmi menţine un tonus de linişte, de împlinire şi de echilibru. Datorită ei trăiesc un sentiment ciudat, generat de realitatea că - ierte-mi-se superlativele - foarte mulţi inşi reduşi mintal o duc foarte bine oriunde în lume. Eu, de ce nu le-aş semăna? Nici la noi, la I. H. A. (Institutul de Hingheristică şi Autopsii) lucrurile nu stau altfel; de altfel, un studiu recent realizat de specialişti sovietici naturalizaţi în America ne arată clar că toţi oamenii semirataţi, consideraţi nulităţi de prima mână, o duc excelent, în vreme ce, oameni despre care se spune că sunt cu scaun la cap, o duc din ce în ce mai prost. Aici au fost grupaţi intelectualii şi scriitorii cu cel puţin 2 (două) cărţi publicate...

Mi-a convenit întotdeauna să văd şi să înţeleg lucrurile de dinafara lor, ceea ce îmi creează un sentiment viguros de înţelepciune şi de siguranţă că, în acest fel, sunt mai obiectiv decât alţii, că existenţa unui angajat oarecare de la Defrişări nu are şi nici nu trebuie să aibă nimic spectaculos, un ceva care să-i clatine viaţa interioară sau exterioară. În mod evident, nici relaţiile mele cu prietenii şi colegii nu se ridică deasupra mediocrităţii respectând cu mare sfinţenie principiul "cine se aseamănă se adună", încât, mai făţiş mai pe ascuns, mulţi dintre ei se bucură sincer când ne prefacem că nu ne cunoaştem, mai ales ei, fapt care pentru suficienţa mea nu e decât o adiere plăcut