Doamna P. venise din Germania pentru a fi alaturi de mama ei, care trebuia sa faca o operatie la rinichi. Totul a mers bine iar pacienta avea numai cuvinte de aur la adresa doctorului si anestezistului. Ar fi fost o amintire fierbinte, ca dupa un voiaj in Delta, unde piscaturile tantarilor sunt evocate cu detasare si amuzament, printre celelalte lucruri senzationale care ti s-au cuibarit in suflet. Insa pacienta a fost nevoita sa-si petreaca o perioada de timp si la reanimare. Daca i s-ar cere o imagine de sinteza despre viata de-aici la inceputul mileniului, doamna P. ar zugravi contrastul dramatic dintre cele doua ipostaze ale pacientului roman: cea in care doctorii iau, pe umerii lor, crucea lui si fac adevarate miracole pentru a suplini, prin daruire si har, primitivismul mijloacelor tehnice, apoi iadul de la reanimare, patronat de acele josnice creaturi care se numesc asistente. Scandalos e ca partea cu operatia, care provoaca tuturor junghiuri de groaza, pare o calatorie cu liftul spre rai in comparatie cu reanimarea, care-i o adevarata cadere-n abisul speciei. A reanima inseamna a readuce la viata, a reinsufleti. A pune sufletul la loc, in trup, a readuce suflarea pe buze. Intotdeauna i-am privit cu un soi de admiratie mistica, amestecata cu spaima, pe doctori, acei semizei care umbla in om, il repara, ii reaprind focurile launtrice, caftindu-se cu moartea, cu uzura, cu imposibilul, cu inertia. Si poate ca tocmai aici, intr-un salon de reanimare, a invatat romanul carteala ca, pana la Dumnezeu, te mananca toti sfintii. Si mama mea a trecut pe aici, printre acele creaturi josnice, imbracate in alb, care tin in mana, ca pe un snop de chei, sufletele celor care si-au primit inapoi viata. Dupa ce doctorii i-au luat crucea pe umeri si-au trecut-o cu bine de pe un mal al lumii pe celalalt, era sa fie executata de indolenta unei asistente care-a uitat sa-i schimbe ni