In literatura noastra postbelica, Tudor Topa (autorul a doar doua carti publicate pina acum, scrise la 18-19 si, respectiv, 22-24 de ani) e un prozator de o sensibilitate aparte (si cu lecturi pe masura!) care acopera toata gama de senzatii, pulsiuni si fantasme a unei naturi interiorizate, de la pornirile ipohondrice la interesul pentru „realitatile“ onirologice. Ca si Radu Petrescu, Tudor Topa e o fiinta greu de strunit, timida si orgolioasa in acelasi timp, pe care scrisul incearca s-o disciplineze, s-o mentina in stare „de functionare“ si astfel sa-i asigure justificarile fata de sine si de ceilalti. Operatie dificila, chinuitoare, mult mai vizibila in tesatura discursului decit la tovarasul sau de scoala literara. In Incercarea scriitorului si Punte, autorul adopta – ca forma mai rapida si mai libera de a vorbi despre sine insusi – scriitura jurnalului. Cel care spune „eu“ in aceste carti nu e insa mai putin un personaj, un dublu al unei constiinte care incearca sa priveasca totul de la distanta, nu si la rece, asediata de aprehensiuni, nedumeriri, revolte, excrescente imaginare etc.

In aceste conditii, corpul celui care scrie devine o prezenta tutelara in orice act de existenta. In proza lui Tudor Topa corpul e un conglomerat de contradictii si de reactii bizare, atipice, nemotivate de cele mai multe ori, desi „poetice“. El se transforma adesea in spatiul de rezonanta al unei priviri ce pare a-si pierde coordonatele, scopul si sensul. Putem sesiza aici un deficit de normalitate comportamentala, deschiderea spre anarhia simturilor. Corpul e si un loc al experientei in sens rimbauldian: prin deambulari neobosite si excese bahice, prin pasiunea de a strabate medii si de a colectiona in devalmasie prezente umane dintre cele mai ciudate, prin nopti pierdute cu prietenii in discutii interminabile si evadari salbatice in natura. Cititorul asista la o intr