Preocupat sa promoveze o justa percepere a esentei miscarii intelectuale din care se revendica, Jacques Costin apasa asupra notiunii de fronda. Se prea poate sa-i fi ramas cuvintul intiparit in memorie de pe vremea primei tinereti, cind facuse oarece vilva o efemerida ieseana, aparuta chiar sub titlul Fronda, cu un program revendicativ juvenil, apt sa cistige prozeliti printre nou-intratii in arena disputelor de idei, abia asteptind semnalul pentru a deschide ostilitatile impotriva conservatorismului celor mai in virsta, opiniilor fanate si opacitatilor provenite din complacerea in rutina. Schitind, intr-un rind, un fel de bilant al realizarilor grupului de avangarda coagulat, timp de un deceniu, in jurul revistei Contimporanul, Costin – el insusi un destoinic factor catalizator – recurgea la o sintagma emblematica pentru a rezuma directia implementata fecund: „nobila fronda“ (cf. Reporter, 22 nov. 1934). In consecinta, n-ar fi avut, probabil, nimic de zis sa fie considerat frondist, chit ca termenul ar putea stirni impotrivirea zelosilor aparatori ai puritatii limbii. Dar, sub pana sa, apar frecvent imprumuturi neologistice inuzitate, cu minime sanse de a prinde radacini; nu mai departe decit in textul din Reporter – spirit „rasant“ (=plicticos) sau „pimentare“ (de la frantuzescul pimenter=a presara din belsug ardei, a pipera).

Cu inocenta trucata, „incurca“ doza de piper, destul de des. Distrat, incalca prescriptiile retetelor clasice, atit la masa de scris, cit si in conduita cotidiana. Conform marturiilor celor ce l-au cunoscut, obisnuia sa ia in raspar fasoanele protocolare, comportamentele rigide, vetustele principii de salon transformate adesea in masti ale ipocriziei in relatii sociale si ale coruptiei in plan moral, individual. Verva corosiva, modul direct de a spune lucrurilor pe nume si de a stigmatiza falsitatea, snobismele desuete, l-au plas