Nimic mai ambiguu decat claritatea cea mai deplina: noua carte a lui Gabriel Liiceanu* este atat de vizibil asezata sub semnul eminescienei Oda in metru antic, incat exista toate sansele ca situarea aceasta sa treaca nevazuta. Si nu pentru ca autorul s-ar fi straduit sa o ascunda, el a facut-o chiar poarta de intrare in lumea cartii lui.
Usa interzisa incepe cu patru scurte fraze, un fel de explicatie despre caracterul neobisnuit al scrierii. Dispus grafic in forma de versuri albe, ceea ce poate fi luat (si, aparent, a si fost luat) drept un text de prezentare de cea mai comuna speta, fixeaza de fapt un registru si contine o cheie. Se deschide o "usa", pentru a folosi chiar cuvantul din titlu, iar usa aceasta face parte din constructia insasi: "Ce mai e si cartea asta?/Jurnal, de fapt, nu e,/eseu nu e, tratat nu e, roman nu e./Cel mai corect ar fi sa spun/ca este explozia (neincadrabila)/a fiintei mele pe parcursul unui an./Dar ce lucru formidabil:/aceasta explozie/ma reda mie insumi intreg". Iar in primele pagini ale cartii "propriu-zise" se vorbeste de o ciroza sufleteasca, de sufletul nespus de bolnav al autorului, de boala lui de suflet, de jupuirea vietii..., stari de atat de adanca depresie, incat cheama reflex amintirea celei mai inalte si mai pure expresii romanesti a suferintei sufletului, Oda in metru antic.
Va fi voit ori nu Gabriel Liiceanu sa se plaseze in aceasta primejdioasa vecinatate, este sau nu deliberata intersectia cu sfasietoarele sonuri eminesciene (Nu credeam sa-nvat a muri vrodata) nu se poate sti. Cu atat mai mult cu cat Usa interzisa este cartea unei vindecari, chiar un exercitiu terapeutic. Dezgolirea sufletului sfarseste prin a evacua raul, chiar daca natura si sursa ori sursele acestuia nu sunt vreodata numite. Oda in metru antic se incheia implorand regasirea sinelui ("Ca sa pot muri linistit, pe mine/Mie reda-ma!"), c
