Atunci cind iti dispare un prieten se pierde o parte din zestrea afectiva adunata impreuna.
Atunci cind iti dispare un prieten artist ai sentimentul ca esti vaduvit de mult mai multe.
Se implinesc 15 ani de cind Octav Grigorescu a luat alt drum decit cel pe care il incepusem impreuna, inca de pe bancile scolii. Si-a lasat neincheiate ciclurile de gravuri, de desene, ilustratiile de carte si picturile, care reprezentau obsesiile si iubirea vietii lui. Si-a lasat in urma, prea devreme, partenera de viata, feciorul, prietenii si fratii, studentii, cu amaraciunea unor dialoguri neincheiate si care si-au pastrat reverberatiile peste ani.
Era un personaj aparte in peisajul cultural romanesc al anilor ’70-’80. Discret, tacut, de o timiditate excesiva, ce ascundea, de fapt, o forta spirituala si o pasiune creatoare extraordinare, Octav Grigorescu a fost, poate, cel mai inzestrat om al artei din generatia sa.
Grafician cerebral si grav, pictor, gravor, poet seducator si filozof profund, meloman, stia sa opereze intre atitea elemente alogene, acumulate intr-o viata de cautator al adevarului si frumosului, selectii temeinice in vederea alcatuirii unor sinteze negrabite.
S-a nascut la 22 mai 1933, intr-un cartier linistit al Bucurestiului, intr-o casa pitoreasca, pe strada Vasile Alecsandri 22, la doi pasi de Muzeul Stork.
A lucrat in camera lui, cu Mesterul Manole pictat pe perete – care se mai pastreaza si astazi – multi ani, pina cind a primit atelierul din str. Pangratti, impreuna cu Geta Naparus, sotia sa.
Absolvent al Sectiei de grafica a Academiei de Arte din Bucuresti (profesor Vasile Kazar), ajunge sa parcurga toate gradele didactice, pina la cel de conferentiar universitar, dar multe serii de studenti l-au numit PROFESORUL, considerindu-l – pentru moralitatea si devotiunea sa profesionala – un adevarat model.
@N_P
