Romania a intrat in NATO. Dupa cinci ani de pregatiri care au urmat momentului dezamagitor de la Madrid, oficialii NATO – si, in special, americanii – au decis ca Romania este, de data aceasta, pregatita sa fie invitata sa adere la alianta nord-atlantica. Imediat dupa anuntul facut de secretarul general al NATO, lordul George Robertson, romanii s-au grabit sa se pregateasca pentru vizita presedintelui american la Bucuresti. Bush a avut parte, la Bucuresti, de o primire pe care la fel de proaspetii membri NATO din tarile baltice nu au fost tot atit de dispusi sa i-o acorde. Ca a venit prea devreme, in opinia unora, sau prea tirziu, in a altora, cert este ca joi 21 noiembrie, Romania a fost invitata, in rind cu Estonia, Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia si Slovenia, sa adere la Tratatul Atlanticului de Nord. Romania a intrat, astfel, in Europa, adoptind un detur geografic complicat si oarecum paradoxal, prin America.
Am intrat astfel in ceea ce deja a inceput sa se numeasca, mai cu seama in referintele strategice ale partidului de guvernamint, epoca „post-Praga“. Pentru Partidul Social-Democrat, care s-a grabit, de altfel, „generos“, sa nu isi aroge, macar la nivelul retoricii arborate saptamina trecuta, rolul exclusiv in sucesul obtinut de Romania, inceputul epocii post-Praga pune multe semne de intrebare. Una dintre consecintele importante ale admiterii in alianta va fi aceea ca, indiferent de partidul care va urma la guvernare in viitor, teoretic, liniile fundamentale de politica interna si internationale vor fi garantate de apartenenta la NATO. Ceea ce nu inseamna, pe de alta parte, ca reformele economice si clarificarile de ordin politic nu mai sint acum decit o chestiune de timp si nu si de vointa politica. Desi angajata, inclusiv de PSD, prin acceptarea invitatiei de a deveni membru cu drepturi depline al NATO, vointa politica de a duce la bun
