Deşi problema visului în literatură reprezintă un subiect foarte generos şi faţă de care literatura română a manifestat un interes marcat, cel puţin în secolul care tocmai s-a încheiat, acesta nu a generat la noi şi o analiză critică pe măsură. De aceea semnalăm ediţia a doua a studiului lui Ovidiu Moceanu, Visul şi literatura (prima ediţie în 1999), lucrare de literatură comparată cuprinzînd şi analize dedicate fenomenului românesc. Autorul continuă aici interesul pentru fenomenul oniric din Visul şi împărăţia, publicată în 1998, în care visul era tratat din perspectivă creştină.

Pornind de la premisa că "datele fundamentale ale unei epoci pot fi determinate prin studiul situării ei faţă de ficţiune", autorul abordează problematica visului din perspectiva teoriilor ştiinţei (cărora le consacră şi un capitol special la finalul volumului), a mitologiei, religiei şi a reflexelor în literatură. Dar cercetarea consideră visul mai mult decît un simplu subiect de istorie literară: visul este "un mecanism homeostatic menit să protejeze fiinţa", provine dintr-o "necesitate structurală a ficţiunii, ca o condiţie ontogenetică", resemantizarea produsă în reprezentările sale pune problema unei gîndiri onirice sau a unui mesaj formulat într-un alt limbaj decît cel diurn, structurat logic.

Visul poate influenţa ca scenariu a ceea ce va fi (şi autorul realizează o trecere succintă prin principalele teorii sau reflecţii asupra profetismului), ca alegorie, parabolă, sau simbol care se cere interpretat. Sau visul poate fi reflex al mitului şi preia simboluri arhaice (centrul, drumul, cartea, grădina, insula etc.). Delimitarea între aceste concepte rămîne însă vagă, impresia fiind că subiectul acestui capitol se dizolvă într-o ţesătură de noţiuni doar din anumite perspective conexe.

Visul "fără program" poate fi imagine a vieţii înseşi, î