O viaţă = o viaţă
Între 1975 şi 1989, pe vremea când am avut un parcurs literar cvasinormal - dacă se poate vorbi despre normalitate în literatură - comentatorii cărţilor mele au observat că de la o apariţie la alta exista o distanţă medie de 5 ani.
Pentru cei care îmi cunoşteau viaţa, cauza putea să pară că e (şi în parte chiar era) puţinul meu timp disponibil pentru scris. N-aveam o viaţă uşoară şi ajunsesem la "o stabilire a priorităţilor" care mi-ar fi dat un sentiment de frustrare dacă nu aş fi provenit dintr-o familie cu marcată tradiţie de "workalchoolici". Acest gen de oameni care îşi investesc orbeşte existenţa în muncă, până la a nu mai putea trăi fără ea, existau deja în familia mea din partea tatălui care cuprinde câţiva intelectuali de excepţie. Nouă, celor din următoarea generaţie, ei ne-au fost din copilărie oferiţi drept modele; unii dintre noi, între care şi eu le-am acceptat cu entuziasm, cu fanatism chiar.
Am fost de aceea obsedată să-mi investesc efortul în ceva "durabil", cu toate că pe măsură ce am trăit, mi-am consolidat sentimentul că o viaţă = o viaţă.
Acum nu pun mai mare preţ pe o existenţă care lasă în urmă "o operă" decât pe una pierdută în anonimat. Nu ştiu dacă este vorba despre un egalitarism religios, creştin-ortodox, social-democrat; ori de distanţa amoral-cinică a scriitorului faţă de existenţe; ori de hedonismul timpului nostru care a introdus confuzie în sistemul clasic de valori; ori de faptul că trăind am ajuns să văd limitele, fragilitatea şi, în ultimă instanţă, deşertăciunea fiecărui proiect intelectual; ori de faptul că, de bine, de rău, "am făcut" câte ceva; ori de toate acestea la un loc; ori de cu totul altceva.
Cain şi Abel
Savantul, universitarul a fost zeul central, "cariatida" (masculină) a mitologiei mele de tinereţe şi prim