Scrisoare din Paris

Îmi plac francezii pentru că în trenurile lor e rumoare şi auzi din cînd în cînd cîte un oui, chérie şi des bribes de conversation. îmi plac pentru că au parfumuri bune şi au inventat recent cea mai bună strategie a ispitei olfactive: pun mostrele în stradă, în faţa magazinului, de pildă un Caron şi un Gucci-Envy, dar sub o raclă de sticlă, ca-n poveşti; printr-un sistem de tuburi invizibile cu buton exterior, aroma aurie comunică cu trecătorii şi-i învinge. (în alte ţări, mostrele stau într-un coş, tot pe stradă, dar însoţite de un bilet, "Vă rugăm nu furaţi exponatele, mai sînt şi alţii care doresc să le încerce!", sau le leagă cu lănţuguri dizgraţioase, ca pe cîini.) îmi plac şi mă amuză francezii pentru că sînt ipohondri şi se înconjoară de o armată de medici şi sînt la curent cu toate pericolele reale şi virtuale şi cu toate reţetele miraculoase şi ar putea deschide, fiecare, o farmacie, cu toate doctoriile pe care le acumulează săptămînal. îmi plac pentru că, deşi ştiu că e întotdeauna embouteillage, pleacă tîrziu şi întîrzie întotdeauna, justement pentru că a fost embouteillage. îi recunosc cînd se sărută de trei ori (pe obrazul drept, pe cel stîng şi iar pe dreptul), cînd spun oh, là, là şi merde. Mă irită, dar îmi plac totuşi, cînd sînt curioşi, cînd îşi spionează vecinii, cine mai cumpără de la monsieur le boulanger şi ce se vinde azi la monsieur le boucher şi cît a plătit madame le chauffage şi ce mai face mademoiselle.

Mă entuziasmează pentru că sînt cei mai buni vorbitori din lume, pentru că discursul unui fotbalist e coerent şi plăcut, ca şi replica unui camionagiu sau a fermierului sau a poştaşului, pentru că ştiu să vorbească bine încă din copilărie şi nu uită arta conversaţiei nici la bătrîneţe.

N-am văzut talk-showuri mai pasionante decît cele transmise de posturile de televiziune franceze