Doar duritatea blocajului la mantinelă, într-un meci de hockey Steaua - Miercurea Ciuc poate fi comparată cu plesnirea scurtă, peste lăbuţe, aplicată de Iliescu lui Năstase. După întâlnirea de la Cotroceni de la mijlocul lui noiembrie va fi greu să mai vorbim de unitatea monolitică a pesediştilor. Intervenţia într-un talk-show a Corinei Creţu - perfectă ilustrare a sintagmei her master's voice - a constituit, deocamdată, punctul final al loviturii de stat (pentru că despre asta e vorba) a năstăsioţilor. Un coup ceva mai ciudat: el nu viza eliminarea adversarilor, ci a aliaţilor. Adrian Năstase nu se mai teme de multă vreme de opoziţie, dar tremură încă de frica lui Ion Iliescu.

Bătălia pro sau contra alegerilor anticipate a pus faţă în faţă două echipe ale P.S.D.-ului: cei care cred că au un viitor politic şi cei care ştiu că dacă Năstase pune şaua pe partid ei vor ieşi definitiv din cărţi. Reorientarea membrilor de partid în funcţie de aceste criterii arată că prejudecata iubirii necondiţionate faţă de Iliescu e o legendă, după cum autoritarismul cinic al lui Năstase n-are încă forţa de-a transpune instantaneu în practică reveriile dictatoriale ale Arogantului. Deşi conduce după bunul plac o ţară, P.S.D.-ul are mari probleme în a se conduce pe sine.

Am profeţit de multă vreme criza partidului mafiotic de la conducere, iar intrarea lui în disoluţie e aproape. Mă mir că analiştii din jurul lui Dâncu nu-şi dau seama de primejdia ce pândeşte constructul ideologic opresiv care l-a înlăturat pe Ceauşescu dar n-a înlăturat ceauşismul. în lumea în care a intrat România după momentul Praga, moravurile politice ale pesedeilor n-au absolut nici o şansă de supravieţuire. Se va termina şi cu tergiversarea privatizărilor, şi cu subvenţiile pe sprânceană, şi cu protecţionismul salarial uluitor al magistraţilor, şi cu escamotarea crimelor şi tortur