Dacă secţionăm trunchiul unui copac, vom descoperi cercurile concentrice, graţie cărora arborele îşi deconspiră vârsta. Dacă privim cu atenţie un şist mineral, vom observa stratificarea rocilor susceptibile de a se desface în plăci subţiri, sub acţiunea unei anume presiuni. Iar dacă ne învrednicim să punem de o istorie a muzicii, nu putem face abstracţie de liota palierelor din care o atare întreprindere diacronică se constituie. Istoria muzicii e aidoma unui foietaj (ori marţipan), al cărui rânduri de blaturi (sau creme) sunt permeabile, comunică între ele, se impregnează reciproc de gusturi şi arome, ce-şi dau socoteală unele altora. Un snop de istorii aparent paralele, în fapt secante, vin să facă, să des-facă şi să re-facă traiectul fenomenului muzical în toată splendoarea şi complexitatea lui. Istoria organizărilor spaţiale şi temporale, a avatarurilor parametrilor sonori, a stilurilor şi personalităţilor, a surselor şi resurselor etc. se interpelează mutual, semănând cu viscerele unui organism al cărui metabolism nu este, nicidecum, exclusiv autotrof, ci, preponderent heterotrof, intrând în interacţiune cu alte metabolisme, aflându-se sub influenţa altor organisme. Istoria muzicii este, astfel, dependentă de istoria filosofiei, a artelor vizuale, a literaturii, religiilor, ştiinţei ş.a., de la care îşi trage o mare parte dintre rădăcini şi alături de care scrutează orizonturile spiritului uman. Dar ea mai poate fi şi mărturisită ca o poveste cu acei copii teribili ai cântului, făpturi talentate şi muzicile lor fermecate. Însă, ca orice poveste, o asemenea mărturisire poate fi frumoasă ori urâtă, captivantă sau, dimpotrivă, neatrăgătoare, dar, în nici un caz, nu putem băga mâna în foc pentru veridicitatea ei. Se spune că, în general, poveştile au totuşi un sâmbure de adevăr. Pe istoric însă îl interesează şi învelişul, coaja, în care se adăpostesc, de obic