La Editura Paralela 45, cu o carte despre poezia carcerală, are loc debutul Ioanei Cistelecan. Despre autoare desprind de pe coperta a patra a cărţii sale cîteva date, menite să contureze sumar portretul debutantei: orădeancă, în vîrstă de 28 de ani, profesor de limba şi literatura română, absolventă a Facultăţii de Litere din Cluj, unde în anii studenţiei a fost redactor şi secretar de redacţie la revista Echinox. Colaborările numeroase la cunoscute periodice literare din spaţiul cultural ardelenesc atrag atenţia asupra Ioanei Cistelecan şi promit o carte de debut scrisă cu suficientă îndemînare, cu un stil critic exersat ceva vreme în presa culturală.

Tema asupra căreia se opreşte în prima ei carte e interesantă, de o actualitate acută, ciudat de ocolită într-o cultură preocupată de recuperarea critică şi documentară a unei perioade prea repede înţeleasă ca pată albă în istoria literară românească. Demersul critic, destul de cuminte, are unele reuşite. Găsesc totuşi ciudată absenţa din studiu a unei definiţii propriu-zise a poeziei carcerale, sau a unui capitol care să schiţeze, oricît de vag, limitele şi deschiderile teoretice pe care problema studiată le implică. Ce e poezia carcerală? Poezia scrisă în detenţie sau poezia despre detenţie, scrisă uneori şi după ieşirea din închisoare? Cartea de faţă se ocupă numai de poezia ce are ca temă detenţia. Rămîn în afara studiului poeţi ca Vasile Voiculescu sau Ion Caraion care au fost închişi, dar, ne spune autoarea, nu au scris poezie carcerală. Definiţia unui asemenea eventual gen poetic nu poate fi decît una care ţine seama de contextul elaborării poeziei, de felul în care acesta se regăseşte în poezie. Contextul e esenţial şi, într-o logică a analizelor critice de acest fel, calitatea de document a textului poetic ar trebui să treacă prim-plan, într-un discurs oarecum indiferent la ideea de valoar