Oglindă a vieţii, teatrul dă seama despre realităţile diferite ale timpului nostru, dar modalităţile lui specifice fac ca segmentele care alcătuiesc unitatea temporală a unei stagiuni sau a unui an teatral să pară venite din lumi cu totul separate, fără nici o legătură între ele. Există, aici, lângă fiecare dintre noi, trebuie doar să fii atent, o lume iraţională, a disperării trăind în vecinătatea morţii, cu vise de noapte obscene şi zile inutile, o lume rece şi ostilă pentru om, de unde umanitatea a dispărut în mod dramatic; există, în altă parte, o alcătuire aparent raţională, fără nici o asemănare cu realitatea înconjurătoare, deşi încearcă să o mimeze, construcţii din carton, unde oamenii îmbracă straie ciudate, vorbesc despre dragoste, se agită nefiresc, de parcă ar fi traşi pe sfori, râd între ei, cântă, dansează şi emit torente de vorbe, aşteaptând de la cei veniţi să-i contemple expresia unei satisfacţii ordonate.

Această schizofrenie a reflectării a determinat, probabil, şi replica directoarei de la Odeon, Dorina Lazăr adresată autorului Ştefan Caraman: "aşa mizerie de text n-am mai citit de multă vreme". Şi nu e decât de admirat instinctul managerial al artistului care a reuşit să meargă împotriva propriilor gusturi şi judecăţi pentru a da cale liberă unor creatori diferiţi de el prin concepţie şi expresie.

Sigur că e o mizerie să propui drept cadru al acţiunii o morgă şi drept personaje - autopsierii, în plin exerciţiu al muncii lor, extrăgând organe, comentând, reducând fiinţa umană la condiţia de cadavru şi cadavrul la suma organelor din interiorul lui. Nu la autopsie poate fi găsit sufletul şi nimic nu ne lasă să presupunem că oamenii care o execută au vreo idee în legătură cu existenţa lui. Ei intră şi ies din subsolul cu sertare, spaţiu evocând claustrofobia (scenografia, Cosmin Ardeleanu), iar faptul că meseria lor